Ce este Ghena ?

La ce se referă termenul „Gheena”  ?

Cuvântul Gheena, înseamnă: Valea lui Hinom, fiind forma greacă a ebraicului „geh-hinom” (Iosua 18:16). Termenul gheena este descris de dicţionarele biblice ca referindu-se la un loc unde se incinerează gunoaie şi unde se mai aruncau cadavrele animalelor a criminalilor şi tot felul de murdări, peste care era presărat sulf care întreţinea focul de aceea mai este numit şi „focul gheenei” (Matei 5:22).

Numele este derivat de la ebr. ge(ben)(bene) hinnom, valea (fiului/fiilor lui) Hinnom, o vale din apropiere de Ierusalim (Iosua 15:8; 18:16) unde copiii erau sacrificaţi în foc, în legătură cu ritualuri păgâne (2 Împăraţi 23:10; 2 Cronici 28:3; 33:6; Ieremia 7:31; 32:35).

Cuvântul „Gheenă” apare de 12 ori în Noul Testament şi numai în vorbirea lui Isus (Matei 5:22,29,30; 10:28; 18:9; 23:15,33; Marcu 9:43,45,47; Luca 12:5; cu o singură excepţie: Iacov 3:6).

El se traduce din ebraicul ghe-hinom prin „valea lui Hinom” (2 Cronici 28,2.3) şi este până astăzi o vale situată în coasta Ierusalimului, pe versantul de sud al cetăţii.  Această vâlcea stâncoasă fusese aleasă de împăraţii Ahaz şi Iosia (2Cronici 33,6) drept loc pentru jertfe omeneşti! Dar bunul împărat Iosia (2 Regi 23,10), în reforma sa drastică, pângăreşte cu murdării „valea lui Hinom”, ca nimeni să nu mai jertfească aici idolilor.

De atunci, această vale devine locul de depozitare a gunoaielor şi mortăciunilor, un loc unde, pe de o parte, viermele gunoaielor nu murea niciodată, iar, pe de alta, focul mocnea întruna şi nu se stingea vreodată, proorocul Ieremia îl foloseşte pentru prima dată ca pe un loc al judecăţii lui Dumnezeu asupra Israelului, locul de îngropare a celor nelegiuiţi (Ieremia 7:31-34).

În timpul Domnului Cristos, Gheena era ceea ce o spune şi numele ei: o „ghenă” – un loc de gunoi. Locul acesta era în afara zidurilor Ierusalimului, în valea lui Hinom. În ,,Dicţionar al Noului Testament” făcut de EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE se spune la p. 195:„GHEENA… ‚valea lui Hinom’ sau ‚Valea fiilor lui Hinom’. Aceasta este o vale adâncă aflată în sudul Ierusalimului, între muntele Sion şi muntele ‚sfatului celui rău’, unde în vechime – pe vremea regilor idolatri din Iuda – se aduceau ca jertfe, zeului Moloh, copii (cf. Ier. 7:31; 19, 6; 32,35). De atunci ea era socotită de evreii credincioşi ca spurcată şi aruncau în ea, în semn de dispreţ, tot felul de gunoaie şi necurăţii din Ierusalim, cărora li se da foc şi se răspândea un miros urât. Şi fiindcă focul ardea continuu…în care se credea că arde focul nestins.”

Cât despre numele în sine, derivarea numelui original este necunoscută, dar Hinnom este aproape cu certitudine numele unei persoane. În scrierile ebraice de mai târziu, gheena a ajuns să însemne locul de pedeapsă pentru păcătoşi (Înălţarea lui Moise 10:10; 2 Esdra 7:36). A fost descris ca un loc unde focul nu poate fi stins – ideea generală de foc, ca expresie a judecăţii divine, este întâlnită în V.T. (Deuteronom 32:22; Daniel 7:10).

Literatura rabinică conţine diferite păreri cu privire la cei care vor suferi pedeapsa veşnică. Erau răspândite ideile că suferinţele unora se vor sfârşi prin anihilare sau că în unele cazuri focurile din Gheena erau curăţitoare (Roh Hashana 16b-17a; Baba Mezi’a 58b; Mişna Eduyoth 2. 10).

Spre sud-vest şi imediat în afara vechii cetăţi a Ierusalimului era o vale cunoscută mai întâi în ebraică ca gey ben [b’ne] hinom, „valea fiului [sau fiilor] lui Hinom”. Mai târziu, aceasta a fost numită doar gey hinom, „valea lui Hinom”, sau în limba greacă, Gheena. De fapt aceasta era o trecătoare adâncă şi îngustă cu versanţi prăpăstioşi şi stâncoşi, situată nu departe de marele templu şi palat al lui Solomon. O parte a acestei văi a fost numită mai târziu Tofet şi unii cred că acolo se afla un loc unde se adunau cântăreţii şi muzicienii regali ai lui Solomon pentru a umple valea cu cântări de laudă lui Iehova – Iosua 15:8; 2Regi 23:10; Ieremia 19:2,6.  Cu toate acestea, la bătrâneţe, când inima lui Solomon s-a întors de la a-L servi pe singurul Dumnezeu adevărat, el a construit în această vale altare dezgustătoare pentru dumnezei păgâni şi zeiţe, lui Moloh, Baal, Chemoş şi Astarteea (1Regi. 11:5-7). Se spune că aici a fost ridicat un monstruos idol de bronz care era încălzit pe interior şi în ale cărui braţe înroşite în foc închinătorii la idoli îşi aruncau de vii fiii şi fiicele. Ca urmare, această vale ce odată răsuna de lauda lui Iehova a fost umplută de ţipetele copilaşilor ce erau oferiţi ca jertfe zeului focului Moloh – 2Cron. 28:3; 33:6.

La timpul potrivit, credinciosul împărat Iosia a pus capăt acestei cruzimi şi pentru ca acea practică să nu mai apară din nou el a profanat valea, pângărind-o cu oase ale oamenilor morţi (2Regi. 23:10,14; 2Cron. 34:4,5). Din acel timp înainte Gheena a devenit groapa de gunoi folosită de toţi pentru deşeurile cetăţii, un loc unde era depozitat tot gunoiul şi toată murdăria din Ierusalim. Aici erau aruncate trupurile animalelor moarte şi ale criminalilor executaţi. Acesta era crematoriul cetăţii şi pentru a întreţine arderea flăcărilor se adăuga sulf sau pucioasă. Marginea stâncilor era crestată, iar o parte din gunoiul aruncat se agăţa de stânci şi deoarece începea descompunerea, de fapt viermii sau larvele erau cei care consumau resturile de carne şi nu flăcările sulfuroase de dedesubt. Pentru mintea evreilor Gheena a devenit un simbol viu al pedepsei, un lucru dezgustător, o repulsie pentru ochi şi pentru nări o duhoare.

În timpul vieţii pământeşti a lui Cristos, evreii foloseau valea ca pe o groapă unde se arunca gunoiul şi mizeria. Tot acolo erau aruncate hoiturile criminalilor. Aerul era greu mirositor şi respingător. Focul ardea zi şi noapte deoarece era alimentat cu gunoaie, şi material combustibil, era presărat şi sulf, fumul nu dispărea niciodată de pe cer în acel loc, viermii nu piereau, căci aveau tot timpul cadavre proaspete, şi nici focul nu se stingea.

Când Ierusalimul a fost nimicit în cele din urmă în anul 70 e.n. Potrivit istoricului evreu Josephus, între 2.000.000 şi 3.000.000 de locuitori au murit de foame sau de boală, ori au fost ucişi de romani, şi se pare că multe din trupurile lor moarte au fost aruncate în Gheenă după acea îngrozitoare luptă.

Din punct de vedere al N.T., acest termen are acelaşi sens ca şi lacul de foc sau ca focul veşnic. Astfel focul veşnic în Biblie, este sinonim cu gheena şi lacul de foc (Matei 25:41 compară cu Apocalipsa 20:10 şi cu Matei 23:33).

Când Isus s-a referit la gheenă, El s-a referit atât la partea materială vizibilă, care va afecta prin viermi, şi foc, trupul, dar s-a referit şi la partea invizibilă, care chinuieşte etern sufletul, astfel când i-a avertizat pe farisei El a spus: „Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?” (Matei 23:33). Tot lor le spune Isus cuvintele: „Matei 23:14: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă. Să ne întrebăm sincer, dacă gheena, este doar un simbol al distrugerii cum vor lua o mai mare osândă sau pedeapsă fariseii?

Martorii lui Iehova şi adventiştii cred că nimic viu nu este aruncat în gheena, ei uită ce spune Isus:

Matei 13:42: „şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor

Matei 13:50: „şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

În plus, în Apocalipsa 19:20 se spune: „Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.” Dar haideţi să vedem în continuare, ce este, lacul de foc?

 

Care este sensul expresiei: „lacul de foc” (moartea a doua) ?

Această expresie apare doar în Apocalipsa 19:20; 20:10,14; 21:8 şi este demn de menţionat că traducerea: „iazul de foc” nu este cea mai bună, deoarece cuvântul din greacă, nu se referă la un iaz, adică la o baltă mai mare, ci la un lac[21], după cum apare şi în următoarele traduceri biblice: NW; NT.93; SS 1874; BC.31; NTTF – 2008, probabil cuvântul „iaz” a fost ales, pentru a face aluzie la iad. Dar iadul (locuinţa morţilor – hadesul), care este temporar, nu este lacul de foc care este etern. Totuşi ce este lacul de foc?

În două din versetele în care apare acest termen se explică clar că „lacul de foc este moartea a doua”, adică dacă din prima moarte a existat ieşire, prin înviere, la a doua moarte nu va mai exista această posibilitate (Apocalipsa 20:14; 21:8). Iar dacă la cea dintâi moarte, există o despărţire a trupului de suflet (Matei 10:28); şi la a doua moarte există o despărţire a sufletului de trup, şi astfel persoană, moare doar din punct de vedere fizic, nu spiritual. Însă în lacul de foc,  sunt aruncate sufletele sau duhurile oamenilor, dar şi trupul neînsufleţit, sau persoane vii, care mor fizic, o dată ce sunt aruncate în acest foc (Apocalipsa 19:20). Persoanele aruncate în lacul de foc experimentează un chin conştient (Apocalipsa 14:10,11; 20:10). Astfel lacul de foc, are o triplă valenţă:

1.       lacul de foc ucide pe cei răi din punct de vedere fizic (Apocalipsa  20:14; 21:8), şi are rolul de distrugere, ca şi în cazul morţii (Apocalipsa 20:13,14 comp. cu Isaia 25:8 şi 1Corinteni 15:26).

2.       Este un loc de chin etern pentru persoanele rele fie demoni, fie sufletele oamenilor (Apocalipsa 14:10,11; 20:10).

3.       Este un loc, unde chiar trupurile moarte sunt sub atacul focului şi a viermilor (Isaia 66:24; Marcu 9:44-48).

Trebuie să precizăm, că în lacul de foc, ca de altfel şi în iad (locuinţa morţilor), cei răi nu au parte de chinuri identice, la fel, după cum răsplata pentru cei drepţi nu este identică, unii fiind mari în împărăţia cerurilor, alţii mici (Matei 5:18; comp. cu Matei 18:1); unii stăpânesc mai mult, alţii mai puţin (Luca 19:17-19); tot aşa atât în iad, cât şi în lacul de foc, chinul va fi diferit în funcţie de gradul de vinovăţie. De pildă, Tatian un creştin care a trăit între 110-172 a spus: „Demonii vor fi pedepsiţi mai sever decât oamenii”. Iar Domnul Isus a spus în Marcu 14:40; despre farisei: „O mai mare osândă va veni peste ei.” (vezi şi: Luca 20:47). Astfel că cu siguranţă va fi o diferenţă de intensitate a chinului, între oameni şi demoni, şi între oameni şi oameni, pedeapsa va fi după măsura răutăţii lor (comp. cu Luca 12:47,48; Iacov 3:1).

 

 

Dovezi extrabiblice:

Dovezile extra-biblice sunt numerose, atât în ce priveşte literatura inter-testamentală, cea care face parte din Septuaginta, numită de neoprotestanţi cărţi necanonice, cât şi în anumite scrieri evreieşti.

Dar dovezi şi mai abundente le găsim în scrierile ‚părinţilor bisericii’, cei ce au trăi în perioada sfârşitului erei apostolice, şi după era apostolică (primul secol e.n.). Este interesant că în timp ce asupra doctrinei despre natura lui Isus Cristos, asupra Duhului Sfânt, Mariei, botezului, Cinei Domnului, etc. au avut loc dispute mari teologice, asupra doctrinei despre sufletul după moarte, sau a chinului etern, nu au fost dispute; ci, în general toţi creştinii din primele secole au crezut în aceste lucruri, fără însă ne-aparat ca în toate detaliile să gândească la fel.

Dar pe lângă aceste dovezi, există mărturia oamenilor care au experimentat: ‚moartea clinică’ sau viaţa după moarte, ieşirea din trup, şi unii dintre ei au văzut sau chiar experimentat iadul, un loc de chin[22], nu doar paradisul sau cerul.

Astfel putem împărţi dovezile extra-biblice în trei tipuri:

  1. Crezul evreilor şi învăţătura despre un chin etern din scrierile Septuagintei (cele necanonice), pasajele le-am prezentat în Anexa I

  2. Învăţătura despre un chin etern aşa cum o credeau în masă ‚părinţii bisericii’ şi o promovau în scrierile lor, vezi Anexa III.

  3. Experienţele de moarte clinică care confirmă un loc de chin, prezentate succint în Anexa V.

 Rămâne suflarea de viaţă, după moartea omului, o forţă impersonală sau  devine un spirit-persoană?

Unii fac confuzie între suflet şi spirit, şi susţin că de fapt duhul sau suflarea este sufletul care merge după moarte la Dumnezeu. Însă există argumente care indică că suflarea de viaţă rămâne forţă impersonală, şi nu se transformă în spirit-persoană, după ce a intrat într-un om ca să-i dea viaţă.

Argumentele celor ce susţin că suflarea de viaţă rămâne o forţă impersonală, şi după intrarea în om, şi după plecarea la Dumnezeu, la moartea omului, sunt: dacă suflarea de viaţă, după moartea omului, duce eul omului, cu însuşirile lui în cer la Dumnezeu, atunci toţi oamenii fie buni sau răi, ajung la Dumnezeu în cer, vi se pare normal ca toţi să aibă acelaşi final?

Însă poate argumentul cel mai clar, sunt descrierea suflării de viaţă şi după ce a intrat în om ca fiind tot o forţă a lui Dumnezeu. Astfel dacă citim câteva texte despre suflarea de viaţă, ne dumirim că suflarea de viaţă, nu poate lua în ea, sau ea nu se transformă într-un suflet sau spirit-personă, căci nu poate fi întipărit în ea trăsăturile persoanei, sinele sau egoul persoanei, deoarece suflarea este descrisă şi în timpul vieţii omului, ca fiind a lui Dumnezeu (Iov 27:3), cât şi după moartea creaturilor ca fiind o forţă impersonală, o suflare a lui Dumnezeu, şi nu fiind omul într-o altă formă de existenţă (Psalmul 104:29,30). Căci şi omul şi animalul au „aceeaşi suflare”(Ecleziast 3:19).

Un bun exemplu ar fi: curentul electric, care intră în diferite aparate fără a prelua personalitatea sau însuşirile tehnice ale aparatului. Însă să ne întrebăm:

 

Este spiritul omului diferit de suflarea de viaţă?

E clar că omul are un spirit, fiinţa lăuntrică, eul, persoana, şi aceasta supravieţuieşte morţii (Fapte 7:59; Evrei 12:23). Însă este spiritul omului diferit de suflarea de viaţă? În unele texte suflarea de viaţă este numit spiritul omului (Isaia 2:22; Zaharia 12:1), deoarece este în om, aparţine de om, nu pentru că este personalitatea omului. Însă având în vedere că suflarea de viaţă rămâne o forţă impersonală (după cum am arătat la răspunsul anterior), atunci trebuie să credem că suflarea de viaţă nu este identică cu spiritul omului. Spiritul omului fiind persoana, iar suflarea de viaţă este o forţă impersonală de la Dumnezeu, care însufleţeşte persoana.

Dar se ridică o altă întrebare, şi anume:

La moartea omului, se departe suflarea de viaţă de sufletul omului?

Dacă suflarea de viaţă rămâne o forţă de viaţă impersonală, la moartea omului rămâne împreunată cu sufletul, sau se desparte de suflet? Adică de pildă, dacă sufletul unui om merge în iad (hades), sub pământ, suflarea merge în cer, sau suflarea merge mai departe împreună cu sufletul şi nu se desparte?

Dacă suflarea se desparte de suflet, atunci ar însemna că sufletul să aibă viaţă în sine, sau aibă o altă sursă de viaţă şi nu mai prin suflarea de viaţă. Doar atunci suflarea se poate duce în sus, la Dumnezeu, şi sufletul poate merge de pildă, în jos, în iad (hades). Însă având în vedere că doar Dumnezeu are viaţa în Sine, şi că toată creaţia există şi trăieşte deoarece Dumnezeu este prezent în ea prin Suflarea Sa Atotsusţinătoare (Ioan 6:57; Fapte 17:28; Efeseni 4:6; Coloseni 1:17; Evrei 1:3), suflarea nu se desparte de suflet, de fapt, partea imaterială din om, este descrisă şi numită atât: „spiritul ei” (Luca 8:55) cât şi „sufletul lui” (Fapte 20:10), şi este o entitate unită, din care face parte atât persoana cât şi suflarea de viaţă ce susţine viaţa persoanei imateriale.

Despre această entitate: suflare/spirit/suflet = partea imaterială din om, vorbeşte Biblia, însă uneori ea în descriere, pune accentul pe suflarea de viaţă, alteori pe spiritul omului, alteori pe sufletul omului, însă atunci când vorbeşte de un spirit sau suflet după moarte, care pleacă, nu e vorba doar de o componentă, ci de suflare/spirit/suflet.

Biblia numeşte această entitate spirituală compusă din: 1) suflare de viaţă + 2) spirit (duh) + 3) suflet; când „spirit” (duh); când „suflet”, când „suflare”. O numeşte spirit deoarece este de natură spirituală (Luca 8:55; Fapte 7:59; Evrei 12:23); o numeşte suflet, deoarece are o natură emoţională, şi este o persoană, chiar dacă trăieşte despărţită de trup (Matei 10:28; Fapte 20:10; Apocalipsa 6:9-11); şi o numeşte suflare, deoarece conţine suflarea lui Dumnezeu, care nu numai dă viaţă biologică, ci şi dă viaţă conştiinţei noastre, raţiuni, sentimentelor (Iov 26:4; 32:8; Proverbe 20:27).

Uneori însă tot Biblia foloseşte tot aceşti termeni nu pentru a desemna entitatea spirituală ca întreg, ci părţile componente ale ei (vezi Geneza 2:7; 7:22; 1Tesaloniceni 5:23; Evrei 4:12).

De pildă, Iacov când spune: „După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă”. El se referă în special la suflarea de viaţă, însă bineînţeles că suflarea ca forţă de viaţă fiind impersonală, nu poate învia persoana, ea poate da viaţă impersonală la un trup, însă doar aducând şi spiritul/sufletul persoanei înapoi în trup, putem vorbi de o înviere personală, sau de învierea unei persoane, nu doar de a da viaţa unui trup fără personalitate.

Cu siguranţă că pe deoparte, putem diferenţia spiritul omului, de suflare, ca şi de pildă, Spiritul Sfânt de spiritul omului (comp. cu Romani 8:16). Dar pe de altă parte, aceste două elemente se împletesc, şi trebuie privite ca ’un singur duh’ (comp. cu 1Corinteni 6:17). Părinţii bisericii mergeau chiar în extrema să considere că suflarea de viaţă este sufletul, ei considerau că suflet = suflarea de viaţă, că Dumnezeu a pus suflet în Adam [Vezi Anexa III], ceea ce este greşit.

Eu cred într-o unire a sufletului cu suflarea, însă tot Biblia ne ajută să o vedem atât despărţită dar şi unitară.

Astfel acest un singur duh (compus din suflare+suflet+spirit), este duhul omului care pleacă, sau care se reîntoarce în om (Luca 8:55). Nu credem că doar o forţă impersonală s-ar întoarce, căci atunci omul ar fi fără personalitate, ca o legumă. Ci e mai logic să credem că „duhul omului” cuprinde şi suflarea de viaţă şi sufletul cu personalitatea omului, care revine în trup. Atunci mai degrabă, suflarea de viaţă rămâne împreună cu sufletul, şi merg împreună în dimensiunea spirituală, şi în locul pregătit de Dumnezeu pentru persoana în cauză.

Cineva însă s-ar putea întreba: Cum poate duhul (suflarea) să meargă în iad (hades), o dată ce Biblia spune că el se întoarce „la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecleziast 12:7)?

 

În ce sens se întoarce duhul la Dumnezeu?

Unii teologi susţin că întoarcerea spiritului la Dumnezeu, însemnă că înainte ca spiritul (persoana ca fiinţă imaterială) să meargă în hades (iad) sau în paradis, el trece prin faţa lui Dumnezeu, unde dă socoteală de faptele făcute ca om, i se prezintă filmul vieţii, cu faptele făcute în trup, aşa numita expresie în teologie: „judecată personală”, după care este trimis fie în hades (iad) fie în paradis.

O altă explicaţie ar fi, că textul nu afirmă că spiritul merge în cer, în sfânta sfintelor, sau în Dumnezeu; ci, „la Dumnezeu” (Ecleziast 12:7), ori Dumnezeu este omniprezent, El este prezent chiar şi în locuinţa morţilor (Psalmul 139:7,8), astfel dacă spiritul se întoarce în locuinţa morţilor de exemplu, el se întoarce de fapt tot la Dumnezeu, care este şi locuinţa morţilor, de fapt El este prezent peste tot (Efeseni 4:6; Ieremia 23:23,24).

Este interesant că în Ezechiel 37:9,10 se precizează: „El mi-a zis: „Proroceşte şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omului şi zi duhului: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învieze!” Am prorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei şi au înviat şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr.”

Conform Bibliei, la înviere, suflarea sau spiritul (duhul) vine de la Dumnezeu, însă aceasta nu însemnă ne-aparat din cer, observăm în acest caz de înviere, Duhul a venit din cele „din cele patru vânturi” adică din cele patru colţuri ale pământului (puncte cardinale). Cele patru vânturi în Scripturi au şi sensul de patru spirite sau îngeri (Apocalipsa 7:1; Zaharia 6:1-8). Astfel putem conchide că Duhul a venit din dimensiunea spirituală în cea materială, şi a venit din patru direcţii. Despre aceste patru vânturi, vorbeşte şi Domnul Isus şi arată că acestea pot fi şi: „de la marginea pământului până la marginea cerului” (Marcu 13:27). Prin urmare, spiritul vine din lumea sau locul lui Dumnezeu, care este dimensiunea spirituală, şi tot acolo se şi reîntoarce.

Este clar însă că aceea lume spirituală, nu implică doar cerul, ci şi hadesul unde locuiesc spiritele morţilor. Un exemplu în acest sens este cel al lui Isus. Din Luca 23:46, reiese că Isus şi-a dat suflarea în clipa morţii, astfel suflarea sau duhul lui s-a întors la Dumnezeu, dar conform cu Fapte 1:3, El nu s-a înălţat la cer decât după 40 de zile, iar Mariei Magdalena, după înviere i-a spus că nu s-a dus încă la Tatăl (Ioan 20:17). De ce, dacă spiritul Lui s-a dus la Dumnezeu? Deoarece, întoarcerea „la Dumnezeu” (Ecleziast 12:7), nu implică ne-aparat locul tronului lui Dumnezeu din cer.

Din Luca 23:46 nu reiese neapărat că spiritul lui Cristos s-a dus în cer, ci acolo se spune: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Şi când a zis aceste vorbe Şi-a dat duhul.” Domnul Isus i-a încredinţat spiritul Tatălui (comp. cu Iov 10:12; 12:10), dar Domnul nu afirmă că spiritul urma să plece în cer. Ba chiar, acest text indică, că Dumnezeu e cel ce i-a spiritul omului, căci este în mâna Lui (Iov 12:10), şi îl pune în locul rânduit de El, în cazul lui Isus, în hades (Fapte 2:27,31).

În cazul lui Ştefan, a însemnat o intrare în cer, el s-a rugat: „Doamne Iesus, primeşte spiritul meu!” (NTTF – 2008), astfel cu siguranţă că spiritul lui Ştefan, a ajuns la Domnul Isus în cer (comp. Fapte 7:59 cu 2Corinteni 5:8). Însă exista posibilitatea ca spiritul omului să fie primit de Domnul în cer, sau să fie trimis în hades (iad) – (comp. cu Matei 8:12). Este un nonsens ca Ştefan să se roage: „primeşte spiritul meu!” dacă toate spiritele oamenilor ajung automat în cer. Numai dacă există posibilitatea primirii sau a respingerii, rugăciunea aceasta ar fi avut sens.

În concluzie, dacă suflarea de viaţă rămâne împreunată cu sufletul, pentru ca suflarea să continue să-i de-ie viaţă sufletului, atunci întoarcerea duhului la Dumnezeu, nu se referă ne-aparat la o intrare în cer, ci la o intrare în prezenţa lui Dumnezeu, care este peste tot (Psalmul 139:7,8). Astfel întoarcerea duhului la Dumnezeu se referă că duhul se întoarce în dimensiunea spirituală, indiferent dacă în iad sau în paradis.

Este clar că nu avem toate piesele, toate informaţiile, nu avem afirmaţii explicite, şi că trebuie să ne bazăm pe deducţii, de aceea nu doresc să fiu dogmatic în această interpretare, însă un lucru este cert, omul supravieţuieşte morţii, într-o formă spirituală, pe care Biblia o numeşte „spirit” sau „duhurile morţilor”. Chiar dacă nu putem corela perfect toate detaliile din lipsă de informaţii biblice, sau nu putem înţelege pe deplin totul, nu putem nega această învăţătură a Sfintelor Scripturi despre o existenţă după moarte. Însă să intrăm mai adânc în problemă, şi astfel să analizăm, în continuare:

 

Anexa IV crezul Părinţilor Biserici despre suflet şi pedeapsă eternă:

În masă, părinţii bisericii au susţinut existenţa omului după moarte, ca suflet sau spirit, sublinierile din citatele prezentate mai jos îmi aparţin.

Clement romanul în 68 sau spre sfârşitul sec I e.n. a scris în: „CLEMENT DIN ROMA, Prima Epistolă”

CAPITOLUL 5 – ÎN VREMURILE RECENTE, NU MAI PUŢIN RĂU A IZVORÂT DIN ACEEAŞI SURSĂ. MARTIRIUL LUI PETRU ŞI PAVEL.

„Dar să nu stăruim asupra exemplelor antice, hai să venim la eroii spirituali mult mai recenţi. Să luăm exemplele nobile care ne sunt oferite chiar de generaţia noastră. Prin invidie şi gelozie, cel mai mare şi mai neprihănit pilon [al Bisericii] a fost persecutat până la moarte. Să punem înaintea ochilor noştri iluştrii apostoli. Petru, datorită unei invidii lipsită de neprihănire, a răbdat, nu din partea a unuia sau doi lucrători, ci din partea multora, şi când în final a suferit martiriul, s-a mutat în locul gloriei care i se cuvenea lui. Datorită invidiei, Pavel a obţinut răsplata suferinţei cu răbdare, după ce de şapte ori a fost aruncat în temniţă, obligat să fugă şi aruncat cu pietre. După ce a predicat atât în est cât şi în vest, el a câştigat o reputaţie strălucită datorată credinţei sale, a învăţat neprihănirea în întreaga lume şi a ajuns la limita extremă a vestului şi a suferit martiriul sub prefecţi. În acest fel a fost el mutat din lume, şi a plecat în locul sfânt, asigurându-ne un exemplu perfect de răbdare.”

Este clar că Clement credea într-o viaţă după moarte!

 

În cartea „MARTIRAJUL LUI IGNAŢIU” (20 decembrie 115 e.n.).

Primii creştini credeau că sufletul persoanei supravieţuia morţii, după cum puteţi observa din viziunile lor după moartea lui Ignaţiu, şi din credinţa lor exprimată, şi redată în fragmentul următor:

„Aceste lucruri s-au petrecut în a treisprezecea zi dinaintea Calendelor lui ianuarie, adică în douăzeci decembrie, pe vremea când Sun şi Senecio erau pentru a doua oară consulii romanilor. Noi înşine am fost martori oculari ai acestor lucruri şi L-am rugat pe Domnul, plecându-ne genunchii, cu multă rugăciune, ca El să ne dea nouă, unor oameni slabi, deplina siguranţă cu privire la lucrurile petrecute. Pe când am aţipit puţin, s-a întâmplat ca unii dintre noi să îl vadă pe binecuvântatul Ignaţiu stând deodată lângă noi şi îmbrăţişându-ne, în vreme ce alţii l-au zărit rugându-se din nou pentru noi, iar alţii l-au văzut cu broboane de sudoare, ca şi cum abia ar fi venit de la marea lui trudă, stând alături de Domnul. Când am fost, cu mare bucurie, martorii acestor lucruri şi am comparat cele câteva viziuni, am cântat laude lui Dumnezeu, dătătorul tuturor lucrurilor bune şi ne-am exprimat fericirea cu privire la sfântul [martir]; iar acum v-am adus la cunoştinţă atât ziua cât şi timpul [când s-au petrecut aceste lucruri], pentru ca, adunându-ne împreună, potrivit cu vremea martirajului său, să putem avea părtăşie cu învingătorul şi nobilul martir al lui Cristos, care l-a călcat în picioare pe diavol şi şi-a desăvârşit drumul pe care, din dragoste pentru Cristos…”

 

În anul 125 e.n. un grec pe nume Aristide a scris: „Când un creştin părăseşte această lume, ei se bucură…şi însoţesc trupul mortului cu cântece de recunoştinţă, de parcă s-ar muta într-un loc deloc departe.”

  

TATIAN

[110-172 e.n.]

Capitolul XIII. Teoria nemuririi sufletului.

„O greci, sufletul nu este în sine nemuritor, ci muritor. 40 Totuşi, este posibil ca el să nu moară. Dacă acesta nu cunoaşte adevărul, el moare, şi se descompune cu trupul, dar învie din nou la sfârşitul lumii împreună cu trupul, primind moartea ca pedeapsă în nemurire. Dar, din nou, dacă el dobândeşte cunoştinţa lui Dumnezeu, nu moare, deşi pentru o vreme el este descompus. În el însuşi este întunericul, şi nu este nimic luminos în el. Şi acesta este înţelesul citatului: „Întunericul nu a biruit lumina”. 41 Sufletul nu păstrează spiritul, ci este păstrat de acesta, şi lumina cuprinde întunericul. În adevăr, Logosul este lumina lui Dumnezeu, dar sufletul ignorant este întuneric. Din pricina aceasta, dacă acesta continuă să fie singuratic, tinde în jos spre materie, şi moare cu trupul; dar, dacă se uneşte cu Spiritul Divin, nu mai este neajutorat, ci se înalţă în regiunile încotro îl conduce Duhul: căci locuinţa spiritului este sus, dar originile sufletului sunt de jos. La început, spiritul a fost un tovarăş constant al sufletului, dar spiritul l-a părăsit pentru că acesta nu dorea să îl urmeze.Totuşi, memorând ca şi când ar fi fost o scânteie a puterii sale, deşi era incapabil să desluşească perfectul din cauza separaţiei, în timp ce îl căuta pe Dumnezeu, s-a alcătuit pe sine în mulţii săi zei pribegi, urmărind sofismele demonilor. Dar Duhul lui Dumnezeu nu este cu toţi, ci locuieşte împreună cu cei care trăiesc drept, şi se uneşte intim cu sufletul, prin profeţii el a înştiinţat alte suflete despre lucruri ascunse. Iar sufletele care sunt ascultătoare faţă de înţelepciune au atras spre ei spiritul înrudit; 42 dar cel neascultător, respingându-l pe slujitorul Dumnezeului care suferă, 43 s-au arătat a fi nişte luptători împotriva lui Dumnezeu, şi nu închinători ai Lui.”

Tatian susţinea că sufletul celor rău nu este nemuritor, doar al celor drepţi, care se uneau cu Spiritul divin.

Lasă un răspuns

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: