Creatia

3) Creaţia şi componenţa omului

O descriere a creieri omului o găsim în Geneza 2:7, unde se spune: „Şi DOMNUL Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu”.

Astfel în acest text se arată pe scurt crearea omului, trupul fiind făcut din ţărâna pământului, iar acel trup neînsufleţit a primit viaţă, atunci când suflarea de viaţă a lui Dumnezeu a intrat în el, şi astfel omul a devenit un suflet viu (vezi şi Iov 33:4; Psalmul 104:30; Ezechiel 37:4-10).

Bineînţeles că această relatare din Geneza nu este una completă, în detaliu, în Psalmul 8:4,5 se spune despre crearea omului un lucru în plus, faţă de naraţiunea din Geneza, aici se spune: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.” Observăm că pe lângă viaţă, omul primeşte o glorie (slavă) cu care este încununat, o glorie pe care ulterior i-a fost deposedată prin păcat, după cum spune Pavel: „.deoarece toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (NTTF -2008). Revenind însă la crearea omului se ridică întrebarea? Din câte elemente este compus omul?

Natura omului este o unitate bipartită, atunci când Dumnezeu l-a creat pe Adam, El a luat pulberea pământului şi a suflat în ea suflare de viaţă, făcând-o să devină o persoană vie (Gen.2:7 – Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.). Cu toate că actul creaţiei a constat din două părţi, rezultatul a fost o singură persoană vie unitară.

Desigur, particulele de pământ au furnizat materialul, în timp ce suflarea lui Dumnezeu a produs viaţa. Materialul (ţărâna) şi imaterialul (suflarea/spiritul) s-au combinat pentru a produce o singură entitate. În partea materială există o varietate de trăsături – artere, creier, muşchi, păr, etc., iar în partea imaterială găsim de asemenea o varietate de aspecte – suflet, spirit, inimă, voinţă, conştiinţă, etc.

Dar, fără unitatea fiinţei omeneşti, această diversitate n-ar putea funcţiona. Astfel putem fi de acord cu afirmaţia:

„… Concepţia biblică despre om ni-l arată ca vădind o diversitate impresionantă, dar ea nu pierde niciodată din vedere unitatea omului în întregul său, ci mai degrabă o subliniază şi o accentuează”. (G.c. Berkouwer, Man: The Image of Gad – Omul: imaginea lui Dumnezeu, Grand Rapids: Eerdmans, 1952, p.200).

Faptul că omul este bipartit în natura sa, este un lucru neîndoielnic. Omul este o entitate materială şi imaterială, între cele două aspecte putându-se face deosebire. Moartea fizică este descrisă ca fiind separarea corpului de duh (spirit), vezi Iacov 2:26.  Dihotomia (dicotomia) biblică diferă de învăţătura lui Platon, potrivit căreia corpul este muritor, dar sufletul a existat în lumea cerească a formei pure sau a ideii înainte de încarnarea sa în corpul omenesc, fiind de aceea ne-creat şi nemuritor, o parte a Dumnezeirii însăşi. Cu siguranţă că dihotomia biblică, nu susţine că acest corp este o închisoare a sufletului care e eliberat la moarte pentru a se întoarce în lumea cerească sau pentru a se reîncarna într-un alt corp. Dihotomia biblică este radical diferită de dualismul platonic. De ce?

Deoarece, omul este ca un diamant cu multe faţete. Aceste faţete nu sunt entităţi separate, ci reflectă diverse aspecte ale întregului. Ele pot servi nişte funcţii similare sau care se suprapun, dar care se disting unele de altele. Ele nu sunt părţi, ci aspecte, faţete, înfăţişări ale întregului.

Dumnezeu l-a creat pe om să trăiască ca persoană în trup, şi nu doar ca spirit imaterial, chiar dacă el are şi un om lăuntric spiritual, acesta însă nu este diferit de cel exterior, fiind aceiaşi personalitate, astfel indiferent că omul se manifestă, sau se arată printr-un trup de carne, sau printr-un trup spiritual, aceiaşi persoană se poate arăta. Acelaşi Isus a fost şi spirit, a trecut prin pereţi, a dispărut, şi acelaşi Isus s-a arătat în trup de carne (Luca 24:36-43).

Deci vorbim de aceiaşi persoană, însă manifestându-se diferit, însă putem spune că omul care trăieşte în trup, este atât compus din carne (parte materială), cât şi din spirit (parte imaterială).

În V.T. în general omul era privit ca suflet, compus din două elemente spiritul (suflarea) de viaţă şi trupul fizic (Ecleziast 12:7).

În N.T. pe lângă punctul de vedere dihotom, adică din două elemente, fie: 1) spirit; 2) trup (Iacov 2:26; Apocalipsa 11:11); fie: 1) suflet; 2) trup (Matei 10:28); este prezentat şi un punct de vedere trihotom, adică o componenţă a omului din trei elemente: 1) spirit, 2) suflet; 3) trup (1Tesaloniceni 5:23).

La unii le place foarte mult să folosească termeni extrabiblici în definiţia lor, spunând că omul este o „trinitate: trup, suflet şi duh”.

Dar, oare cum trebuie explicată această „trinitate”? Că omul ar fi de fapt trei oameni în unul, ca păpuşile ruseşti băgate una în cealaltă? Sau că omul este mai degrabă o „unitate” compusă din trei părţi? Diferenţa este notabilă, deoarece poţi crede că un copac, un măr de exemplu este compus din alţi trei meri, sau că este compus din rădăcină, tulpină şi coroană.

Nu este simplu de a trage o concluzie finală, căci uneori Biblie foloseşte când cuvântul spirit, când suflet pentru acelaşi lucru (Geneza 49:6; Isaia 26:9; Psalmul 77:2,3; Luca 1:46,47), alteori ele sunt prezentat ca ceva diferit (Evrei 4.12).

Un alt lucru care complică lucrurile, este faptul că cuvintele „spirit” şi „suflet” au mai multe sensuri şi nu doar unul singur. Vom analiza aceste sensuri la capitolul aferent. Însă acum se ridică întrebarea: Din câte părţi este compus omul?

În textul din 1Tesaloniceni 5:23, unde se spune: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostrusufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” Din acest text să reiese, că omul este compus din trei elemente? Sau că în el sunt trei oameni? Contextul nu ne explică la ce se referă aici cuvântul: „duhul” şi nici „sufletul”. În teologia lui Pavel, uneori duhul (spiritul) reprezenta: raţiunea, intelectul, mintea (Efeseni 4:23), iar sufletul era sinonim cu: inima, sentimentele, emoţiile, motivaţii, (comp. cu: 34.31; Coloseni 3:23 n.s. BCR, vezi şi 2 Cronici 6:38; 15:12). Un text similar este Evrei 4:12, unde se face din nou distincţie între duh şi suflet, iar prin repetiţie, acolo se explică că este vorba de „gândurile şi intenţiile inimii”. Astfel duhul (spiritul) este echivalentul gândurilor, iar sufletul, echivalentul: ‚intenţiilor inimii’.

Eu cred că cei ce susţin pe baza 1Tesaloniceni 5:23 că omul ar fi compus din trei elemente, nu i-au în considerare Marcu 12:30, unde omul este compus din patru elemente:1) inima; 2) sufletul; 3) gândirea; 4) puterea. Problemele se complică şi mai mult! Însă mai degrabă aceste pasaje doresc să sublinieze şi să accentueze fiinţa întreagă a omului, decât să definească componentele omului. Cred că autorul din 1Tesaloniceni 5.23, cât şi Marcu 12:30, mai degrabă a dorit să sublinieze, prin enumerarea acestor părţi a omului, nu o împărţire a fiinţei umane, nici că omul ar fi o trinitate sau pătrime de oameni; ci, mai degrabă să-l iubim pe Dumnezeu, deplin (plenar), cu tot ceea ce avem şi suntem. Astfel, Pavel dorea ca creştinii tesaloniceni să fie sfinţiţi şi păziţi în mod plenar (complet), şi nu enumără aceste părţi din om, nu cu scopul de a defini elementele din care este compus omul, ci pentru a accentua o sfinţenie totală care să fie în toată fiinţa omului, atât o sfinţenie fizică, cât şi în inimă (suflet) şi în minte.

Însă cumulând textele Bibliei care vorbesc despre componenţa omului, putem susţine că omul are în componenţa sa, două elemente după cum urmează:

1) Partea materială – trupul (corpul) de carne, pe bază de carbon, pe care îl cunoaştem, îl putem vedea, pipăi şi analiza care este creat din ţărână şi se întoarce la moarte în ţărână (Geneza 3.19; Ecleziast 12:7).

2) Partea imaterială – compusă din suflarea / suflet / spirit. Suflarea sau Spiritul de viaţă, care nu este de la noi; ci, este a lui Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu atunci când omul sau animalul moare (Geneza 1:30; 7:21,22; Psalmul 104:29,30; Ecleziast 12:7; Luca 8:55). Sufletul este prezentat în Biblie, ca fiind persoana care chiar dacă este despărţită de trupul fizic, există (Matei 10:28; Fapte 20:10; Apocalipsa 6:9-11), tot la fel şi spiritul/duhul omului (Luca 8:55; Evrei 12:23).

În Biblia uneori sufletul este echivalentul spiritului (Luca 1:46,47), însă uneori se face distincţie între suflet şi spirit (1Tesaloniceni 5:23), însă nu în cazul entităţii sau părţii materiale care supravieţuieşte morţii; ci, în cazul persoanei în viaţă. Diferenţa dintre spirit şi suflet, este că expresia: suflet se poate referi la inimă („intenţiile inimii”), sentimentele, emoţiile, iar spiritul la: raţiune intelect („gândurile” – Evrei 4.12).

Prin urmare putem vorbi doar de două componente: partea materială (trupul); şi partea imaterială (suflarea+spiritul/sufletul omului).

Rămâne de analizat în continuare: Ce este suflarea de viaţă? Şi dacă se întoarce ea realmente la Dumnezeu? Ce este sufletul? Dar nu înainte de a analiza:

4) Ce este Spiritul?

Care este semnificaţia cuvântului Duh sau Spirit în Biblie ?

În primul rând, trebuie să înţelegem că cuvântul „Duh” care vine din slavonă, şi „Spirit” din latină, sunt expresii sinonime, eu voi folosi în special expresia „spirit” care vine din latină.

În limbile originale ale Bibliei, pentru cuvântul Spirit se foloseşte expresia: „ruah” în ebraică şi „pneuma” în greacă, referindu-se la acelaşi lucru (comp. Isaia 61:1 cu Luca 4:18). Cuvântul  „ruah” apare de 389 de ori în Vechiul Testament, dar unii traducători le-au redat prin: „suflare”, „vânt” (Ezechiel 37:9 BCR n.s.; Geneza 8:1); suflu, respiraţie. Iar „pneuma” apare de 385 de ori în Noul Testament, acest cuvânt are sensul de activitate, mişcare.

În limba ebraică mai există un cuvânt pentru suflare în ebraică: „nişmaşu” (nishmat/neşama) care apare în diferite forme în următoarele texte Geneza 2:7; 7:22; Deuteronom 20:16; Iosua 10:40; 11:11; 2Samuel 22:16; 1Împăraţi 15:29; 17:17; Iov 4:9; 26:4; 27:3; 32:8; 33:4; 34:14; 37:10; Psalmul 18:15; 150:6; Proverbe 20:27; Isaia 2:22; 30:33; 42:5; Daniel 5:23. Astfel deşi exista cuvântul ruah, tradus „suflare”, totuşi evreii aveau un alt cuvânt pentru „suflare”, şi anume, „nişmaşu”, el apare de douăzeci şi şase de ori.

În majoritatea textelor termenul „nişmaşu” se referă la suflarea de viaţă a lui Dumnezeu, şi este astfel sinonim cu „ruah” (comp. cu Iov 27:3; 33:4; 34:14 unde apare ambele expresii); în altele nu se referă strict la suflarea de viaţă; ci, la Spiritul Sfânt care dă pricepere (Iov 26:4; 32:8); sau care creează (Iov 37:10); care pedepseşte (Psalmul 18:15; Isaia 30:33); şi doar  în Proverbe 20:27, la spiritul care este o lampă, o lumină a lui Dumnezeu.

Aceste expresii pentru spirit: „ruah”„nişmaşu”  în ebraică şi „pneuma” în greacă, diferă de cuvântul pentru suflet: „nefeş” în ebraică şi „psyhe” în greacă.

În Biblie cuvântul „spirit” are următoarele sensuri: Spiritul Sfânt (Spiritul lui Dumnezeu sau a lui Cristos); spiritul omului; suflarea de viaţă; îngeri; demoni; vânt; suflare; corpuri spirituale, spiritualitate; spiritele morţilor[8].

Ce este spiritul omului?

Duhul (Spiritul)- ruach, în ebraica şi pneuma, în greaca- se referă numai la partea imaterială a omului, spre deosebire de suflet care poate denota omul în întregime, cu partea sa materială şi cu cea imaterială. Omul este un suflet, dar despre el nu se spune că este un duh (spirit), ci că el are un spirit. Astfel nicăieri omul nu este numit spirit (duh) când se referă ca întreg (cu tot cu trup), însă este numit „suflet” atunci când se referă la existenţa în trup (Fapte 27:37; Romani 13:1), dar cât şi afară din trup (Matei 10:28; Apocalipsa 6:9-11).

Duhul ( Spiritul) îşi are originea în Dumnezeu, şi toţi oamenii au spirite. Cu toate că sufletul şi duhul (spiritual) pot fi legate de aceleaşi activităţi sau sentimente, în gândirea [lui Pavel] pare să existe o distincţie sau un contrast între suflet şi duh (spirit). Aceasta se vădeşte prin accentul pe care îl pune el pe lucrurile spirituale (1Corinteni 2:14; 3:1). El face distincţia dintre persoana ca „suflet viu” şi persoana ca „duh dătător de viaţă” (1Corinteni 15:45). Sau între un „trup sufletesc” şi un„trup spiritual” (1Corinteni 15:44 NTTF – 2008). În rezumat: Duh (Spirit) nu se referă la întregul persoanei, ci la partea imaterială cu diferitele ei funcţii: raţiune (Evrei 4:12), sau uneori: intelect+sentimente+voinţă (Romani 1:9).

Deci lucrurile nu sunt simple, nici chiar când termenul ruah sau pneuma = spirit se referă la ‚spiritul omului’, deoarece uneori, spiritul omului se referă la suflarea de viaţă de la Dumnezeu, însă care este în om (Zaharia 12:1); alteori, spiritul omului se referă la partea imaterială din om care supravieţuieşte morţii (Luca 8:55; Evrei 12:23); alteori se referă la persoana lăuntrică (1Corinteni 2:11; Iov 20:2,3); alteori strict la raţiune (Evrei 4.12 – gândurile); alteori la raţiune + sentimente+atitudini+reacţii (Psalmul 51:17; Proverbe 18:14; Isaia 57:15; 61:3; Fapte 17:16). Uneori spiritul este sinonim cu sufletul (Luca 1:46,47); alteori este despărţit şi distinct de suflet (1Tesaloniceni 5:23; Evrei 4.12)

Însă Biblia face o distincţie nu doar între spirit (duh) şi suflet, ci şi între: Spiritul Sfânt şi spiritul omului (vezi: Romani 8:16); tot la fel trebuie să facem o distincţie dintre suflarea de viaţă, care este o forţă de viaţă impersonală de la Dumnezeu, şi spiritul omului care este o persoană, cu o personalitate distinctă. În timp ce suflarea este la singular în Biblie, ne fiind ‚suflări de viaţă’ (la plural), ci doar „suflare de viaţă” (la singular), în contrast, ‚duhul omului’ există la plural, după câţi oameni există (Isaia 57:15; 1Corinteni 14:32; Numeri 16:22; 27:16).

Biblia descrie spiritul omului ca fiind: fiinţa lăuntrică, sinele, omul ascuns al inimii, omul dinăuntru (Isaia 26:9; Luca 1:80; 1:9; Romani 8:16; 1Corinteni 5:4; 16:18; 2Corinteni 2:13). Iar spiritul omului este dotat cu capacitatea de a cerceta şi a cunoaşte (1Corinteni 2.10,11); de a gândi (Romani 8:27); sentimente şi atitudini (Psalmul 51:17; Proverbe 18:14; Isaia 57:15; 61:3; Fapte 17:16); de a lumina fiinţa omului (Proverbe 20:27); adică omul lăuntric, cu intelect, sentimente, voinţă, atitudini (Geneza 49:6; Psalmul 51:17; Proverbe 18:14; Isaia 57:15; 61:3).

Observaţi cum descrie Scriptura „spiritul omului”, citind toate textele unde se face referire la el:

Spiritul omului: Numeri 16:22; 27:16; Iosua 2:11; 5:1; 1Samuel 30:12; 1Regi (Împăraţi) 10:5; 1Cronici 5:26; 2Cronici 9:4; 21:16; Iov 15:13; 17:1; Proverbe 16:2; Isaia 38:16; Ezechiel 13:3; 18:31; 20:32; Zaharia 12:1; Maleahi 2:15,16; Luca 1:80; 8:55; Romani 1:9; 2:29; 12:11; 1Corinteni 2:11; 5:3,4,5; 7:34; 14:32; Galateni 6:18; Filipeni 4.23; Coloseni 2:5; 1Tesaloniceni 5:23; 2Timotei 4.22; Filimon 25; Evrei 4.12; 1Petru 4:6;

Spiritul omului cu atitudini, sentimente, voinţă, şi în anumite stări: Geneza 26:35 (amărăciune a spiritului); 41:8 (spirit tulburat); 45:27 (spirit înviorat); Exod 35:21 (spirit mişcat, îndemnat); Deuteronom 2:30 (împietrit spiritul); Judecători 8:3 (spirit calmat); 15:19 (spirit întremat şi înviorat); 1Samuel 1:15 (spirit plin de durere); 1Regi (Împăraţi) 21:5 (spirit trist); 2Cronici 36:22; Ezra 1:1,5 (a trezit spiritul); Iov 7:11 (neliniştea spiritului); 20:3 (spiritul mă face să răspund); 21:4 (spirit la capătul răbdării); 32:18 (spiritul mă constrânge); Psalmul 32:2 (spirit fără viclenie); 34:18 (spirit înfrânt); 51.17 (spirit zdrobit); 76:12 (frânge spiritul); 77:3 (spirit copleşit); 77:6 (spiritul meu caută cu stăruinţă); 78:8 (spirit necredincios); 106:33 (spiritul lui Moise provocat); 142:3; 143:4 (spirit copleşit); 143:7 (se topeşte spiritul); Proverbe 11:13 (spirit credincios); 15:4,13 (spirit zdrobit); 16:18 (spirit îngâmfat), 19 (spirit umil); 32 (aşi controla spiritul); 17:22 (spirit mâhnit); 27 (spirit potolit); 18:14 (spiritul omului – doborât de întristare); 25:28 (în frâu spiritul); 29:11 (spiritul calm); 23 (smerit cu spiritul); Ecleziast 7:8 (spirit trufaş); 9 (mânii în spiritul tău); 10:4 (spiritul unui conducător); Isaia 19:3 (spiritul egiptenilor); 26:9 (spirit care Te caută); 29:24 (rătăciţi cu spiritul); 33:11 (spirit de mânie); 54:6 (spirit întristat); 57:15 (spiritele smerite); 61:3; 65:14; 66:2 (spirit mâhnit); Ieremia 51:11 (trezit spiritele); Ezechiel 21:7 (spirit se va mâhni); Daniel 2:1,3; 7:15 (spirit tulburat); 5:20 (spirit împietrit până la mândrie); Hagai 1.14 (spirit trezit); Matei 26:41; Marcu 14:38 (spirit plin de râvnă); Luca 1:47 (spiritul mi se bucură); Fapte 17:16 (i se întărâta spiritul); Fapte 18:25 (spirit înfocat); Fapte 19:21 (şi-au pus în spirit – gând); 20:22 (legat în spirit); Romani 8:26 (spiritul mijloceşte cu suspine negrăite), 27 (gândirea spiritului); 1Corinteni 4:21 (spirit de blândeţe); 14:14,15,16 (rugăciunea şi cântarea cu spiritul); 16:18 (răcorit spiritul); 2Corinteni 2:13 (linişte în spirit); 7:1 (întinăciune a spiritului); 13 (spirit răcorit);  1Petru 3.4 (spirit blând şi liniştit).

Astfel ‚spiritul omului’ este o persoană, însuşi omul, distinct de corp, care locuieşte în trup, dar poate exista şi acţiona şi în afara trupului (comp. 2Corinteni 12:2-4 cu 1Corinteni 5:3,4), atât în timpul vieţii, când o parte din spiritul omului este prezent şi dincolo de trupul lui fizic (1Corinteni 5:3-5; Coloseni 2:5; 2Corinteni 12:1-4; Apocalipsa 1:10); cât şi după moarte (Matei 27:50; Luca 23:46; Ioan 19:30; Fapte 7:59; Luca 8:55; Evrei 12:23).

Tocmai de aceea, Biblia vorbeşte de „duhurile morţilor” Levetic 19:31; 20:6; Deuteronom 18:11; 1Samuel 28:3,7,8,9; 2Regi (Împăraţi) 21:6; 23:24; 1Cronici 10:13; Isaia 8:19; 29:4.

Atunci când Biblia foloseşte cuvântul spirit (duh) când se referă la persoana ce există după moarte, ea nu se referă doar la ‚suflarea (spiritul) de viaţă de la Dumnezeu’, ci se referă la suflarea de viaţă+sufletul, care împreună formează = spiritul, entitatea spirituală a persoanei care iese din trup şi merge în domeniu spiritual. Iar atunci când apare expresia „suflet” referindu-se la persoana de după moarte, se referă la suflarea de viaţă+spiritul omului.

Partea imaterială din om care supravieţuieşte morţii, Biblia o numeşte spirit (duh), deoarece are viaţa datorată spiritului (suflării), şi este o entitate de natură spirituală. Dar tot Biblia o numeşte şi „suflet”, deoarece are natura omului, persoanei, cu sentimente, cu un temperament, cu dorinţe, motivaţii, ele toate acestea avându-şi sediul în suflet (inimă).

Astfel spiritul/sufletul este partea imaterială din om, care supravieţuieşte morţii, iar spiritul/suflet are viaţă datorită suflării de viaţă care are rolul să întreţină viaţă şi după despărţirea de omul din afară.

 

Ce sunt spiritele morţilor?

Putem deduce răspunsul la această întrebare studiind textele unde se face referire la ele. Astfel în Deuteronom 18:12, este interesant că Dumnezeu, nu le spune evreilor, să nu comunice cu spiritele morţilor fiindcă morţii nu mai există, ci El le spune că aceste lucruri sunt urâciuni. Dacă morţii nu mai există, Dumnezeu ar motiva simplu: „nu mergeţi la mediumuri căci morţii nu mai există şi astfel oricum nu mai puteţi vorbi cu spiritele lor”, dar El spune altceva în Deuteronomul 18:12-15: „Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău. Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni, ascultă de cei ce citesc în stele şi de ghicitori; dar ţie, Domnul, Dumnezeul tău, nu-ţi îngăduie lucrul acesta. Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de el!”

Motivul interzicerii vorbirii cu morţii prin intermediul unor mediumuri, nu este motivată de imposibilitatea de a vorbi cu spiritele celor morţi; ci, pentru că practica aceasta, este o cale diferită de a obţine informaţii faţă de calea trasată de Dumnezeu: profeţii şi Sfintele Scripturi. Dumnezeu doreşte ca poporul Său să primească informaţii doar de la El, şi aceasta prin profeţii Lui şi nu prin spirite de ghicire sau de la morţi.

Dumnezeu însuşi vorbeşte de „duhurile morţilor” (Levetic 19:31), dacă acestea nu ar exista, Dumnezeu nu ar face referire la ele. Dumnezeu ar declara că această convorbire este doar o păcăleală, dar Dumnezeu în nici un text nu spune aşa ceva. Tocmai de aceea, Saul primul rege al lui Israel, se duce la un medium, o vrăjitoare din oraşul En-Dor, cu siguranţă că dacă nu credea în viaţa după moarte, nu se ducea la ea (1Samuel 28:3-25).

Iar cel ce a scris relatarea cu Saul nu a spus că vrăjitoarea a chemat un demon, ci a spus că Samuel era cel chemat.

V.T. nu neagă existenţa ‚spiritelor morţilor’, ci doar condamnă vorbirea cu morţii la care se ajunge prin medii spiritiste, stăpânite de spiritul lui Pyton şi de alţi demoni, care având acces în sheol, comunicau cu morţii. Însă Israelul, ca popor de legământ, trebuia să vorbească şi să comunice doar cu Dumnezeul lui Israel, nu cu alte spirite, fie demonice, sau ale celor morţi (vezi Isaia 8:19,20).

Problema care se ridică este dacă Saul a vorbit cu spiritul lui Samuel, sau cu un demon deghizat în Samuel?

În primul rând dacă suntem sinceri, ambele interpretări ridică probleme, astfel există argumente pro şi contra, astfel nu cred că temelia în credinţa vieţii după moarte, stă în această relatare, totuşi o voi analiza în continuare prin prisma argumentelor:

Cei ce susţin că nu există viaţă după moarte, spun că de fapt vorbirea cu morţii e vorbirea cu demonii, deoarece morţii şi spiritele lor nu există. Ei aşa interpretează şi această relatare cu Saul, argumentele lor sunt din context, în v.3 Saul este descris, ca cel ce îndepărtase din ţară pe cei ce chemau morţii şi pe cei ce ghiceau, la n.s. din traducerea BCR se spune: „pe cei ce erau mediumi şi pe spiritişti.” (vezi şi Levetic 19:31, Isaia 19:3, 1Samuel 28:7 n.s.). Apoi relatarea ne spune că „Saul a întrebat pe Domnul şi Domnul nu i-a răspuns nici prin vise, nici prin Urim…, nici prin prooroci.”, deci văzând Saul că Iehova nu-i răspunde el apelează la un medium, el spune: „Căutaţi-mi o femeie care să cheme morţii, ca să mă duc s-o întreb.”…Au ajuns la femeia aceea noaptea. Saul i-a zis: „Spune-mi viitorul chemând un mort, şi scoală-mi pe cine-ţi voi spune.” Observaţi, Regele Saul uns de Dumnezeu, vrea să afle viitorul prin mijloace interzise şi condamnate de legea lui Dumnezeu.

Având în vedere acest lucru anihiliştii, ne sugerează următoarele întrebări: dacă Dumnezeu nu a dorit să-i comunice nimic lui Saul prin mijlocele Lui, i-ar permite unei vrăjitoare să i-a legătura cu profetul Samuel? Ar fi acceptat Samuel, omul lui Dumnezeu o convorbire cu Saul printr-o vrăjitoare? Având în vedere că în ultima perioadă de timp Samuel a rupt legătura cu Saul (1Samuel 15:35) ar mai vorbi cu el după moarte?

Răspuns: Dumnezeu le răspunde uneori oamenilor după idolii din inima lor (Ezechiel 14:3,4), şi chiar se foloseşte de demoni pentru a trimite o lucrare de rătăcire (1Împăraţi 22:19-23), astfel nu ar fi ceva imposibil ca Dumnezeu să îngăduie ca Saul să i-a legătura cu Samuel prin acest mijloc necurat, tocmai ca să aibă un motiv în plus să-l distrugă (1Cronici 10:13,14).

O altă întrebare ar fi: i-ar declara Dumnezeul iubirii, „întinaţi” (Levetic 19:31) pe cei ce ar vorbi cu morţii dacă ar exista într-adevăr o reală posibilitate de a vorbi cu cei dragi decedaţi? Ar interzice Dumnezeul iubirii, vorbirea cu morţii dacă ea e posibilă?

Da, deoarece, cei vii trebuie să comunice doar cu Dumnezeu, şi să fie dependenţi doar de El, nu de alte canale de comunicare, ei nu trebuie să afle informaţii de la morţi, nici prin spirite necurate, spirite-ghid, nici măcar prin rugăciuni şi astfel convorbiri directe cu îngerii fideli, ci doar de la Dumnezeu, prin Cuvântul Lui şi prin Spiritul Sfânt (Isaia 8:19,20; Iacob 1:5). Dacă este iubitor ca Dumnezeu să interzică vorbirea cu îngerii credincioşi şi drepţi, că nu putem să ne rugăm lor, sau să-i întrebăm pe ei, decât dacă Dumnezeu îi trimite, El la noi (1Timotei 2:5; Apocalipsa 22:8,9); atunci este iubitor să interzică şi comunicarea cu spiritele morţilor.

Este interesant în această relatare din 1Samuel 28, este descris spiritul lui Samuel, ca o fiinţă care vine din pământ, şi nu din cer, care păstra trăsăturile omului Samuel, aceasta este în concordanţă cu învăţătura conform căreia, cei drepţi din V.T. nu mergeau în cer, ci în locuinţa morţilor, în mormânt, în zona mângâierii, în sânul lui Avraam.

Este interesant că acest spirit îi prezice cu acurateţe de 100% cum va muri Saul, când şi ce se va întâmpla cu domnia lui şi cu Israelul. Un demon chiar dacă ştia că Saul va muri pedepsit de Dumnezeu, e puţin probabil ca să fi ştiut tot planul lui Dumnezeu cu exactitate.

De fapt, textul ce interzice vorbirea cu morţii precizează clar că e de fapt o vorbire cu „duhul unui mort” nu cu „duhuri necurate” (demoni) deghizate în spiritul vreunui mort (Leviticul 20:27). Aceasta ar trebui să dea de gândit celor ce nu cred că există în mod real un spirit după moarte.

Biblia mai învaţă despre spiritul omului după moarte:

&   Luca 8:54,55 NW: „Dar el a luat-o de mână şi a chemat-o, zicând: Fetiţo, scoală-te! Spiritul ei s-a întors şi ea s-a ridicat imediat…” Observăm în acest text, că spiritul fetiţei lui Iair s-a întors în ea, şi ea a înviat. Deci e clar că spiritul fetiţei a ieşit în mod literal din ea la moarte, şi e posibil să se refere nu doar la suflarea de viaţă, ci implicit şi la chiar spiritul ei, adică fiinţa ei dar în formă spirituală, căci dacă înapoi în ea ar fi intrat doar un spirit imaterial, atunci ea ar fi primit viaţă, dar fără personalitatea specifică a fetiţei.

&   Evrei 12:22,23 NTTF -2008: „Dar v-aţi apropiat de un munte, adică de Sion; şi de o cetate a unui Dumnezeu vieţuind, adică de un Ierusalim ceresc; şi de miriade de îngeri într-o adunare generală; şi de o adunare a întâilor-născuţi scrişi în ceruri; şi de un Judecător, adică de un Dumnezeu al tuturor; şi de nişte spirite ale unor drepţi făcuţi desăvârşiţi” Poate acest text e unul dintre cele mai clare texte, despre existenţa ca spirite a celor drepţi după moarte. Tocmai de aceea traducerea Martorilor lui Iehova îl şi falsifică, căci ei traduc: „…de viaţa spirituală a celor drepţi care au fost făcuţi perfecţi”. În limba greacă nu este decât un cuvânt: „pneumasin” (derivat din pneuma, dar la neutru plural) care înseamnă „spirite” doar Martorii au tradus cu „viaţa spirituală”încălcând regulile de traducere, doar ca să încurce cititorul, ca acesta să nu vadă că Cuvântul lui Dumnezeu, vorbeşte de spiritele drepţilor. Aici nu se vorbeşte de viaţa spirituală a unor creştini de pe pământ, ci despre lucrurile de care s-au apropiat creştinii evrei, la care le-a scris Pavel epistola, ei s-au apropiat nu de un munte pământesc (v.18), ci de unul ceresc, de un oraş ceresc, de adunarea îngerilor din ceruri, de adunarea celor întâi născuţi, scrişi în ceruri, şi de spiritele celor drepţi. Astfel ei nu s-au apropiat de lucrurile de pe pământ, ci de lucruri cereşti, de aceea, fraza: „de nişte spirite ale unor drepţi făcuţi desăvârşiţi” se referă la creştinii care au murit, şi nu la drepţii din V.T. cum interpretează unii, căci ei nu acces la Noul Ierusalim, la Ierusalimul ceresc decât după mia de ani, la învierea lor (Evrei 11:10-16; 39,40; Apocalipsa 20:5).

Însă să vedem în continuare:

 

5) Ce este suflarea (spiritul) de viaţă, şi ce se întâmplă cu ea la moartea omului?

Suflarea de viaţă, este un spirit ce vine de la Dumnezeu (Iov 33:4; Psalmul 104:29,30) o manifestare a Spiritului Sfânt care dă viaţă omului, şi rămâne ca susţinător al vieţii în om până la moartea acestuia (Daniel 5:23; Iov 12:10; 34:13-15).

În Biblie textele unde cuvântul spirit se referă la suflarea (spiritul) de viaţă ce vine de la Dumnezeu sunt: Geneza 6:3; Iov 10:12; 12:10; 27:3; 33:4; 34:14; Psalmul 31:5; 104:29,30; 135:17; 146:4; Ecleziast 3:19,21; 8:8; 12:7; Ieremia 10:14; 51:17; Matei 27:50; Luca 23:46; Ioan 19:30; Fapte 7:59; Iacob 2.26; Apocalipsa 11:11.

Oare suflarea de viaţă să fie doar aerul din plămâni?

Unii susţin că suflarea de viaţă care a fost pusă în Adam, a fost doar aerul care a pus în mişcare plămâni, inima şi circulaţia sangvină din Adam. Ei spun că această suflare nu este o entitate conştientă, deoarece, dacă ar fi, conştienţa omului ar fi stat in nări. Vezi Gen. 2:7; 7:22; Isaia 2:22. Iar scriitorii biblici legau ideea de moarte cu cea de înălţare a duhului. Orice cititor al Bibliei va fi desigur familiarizat cu folosirea termenului „a-şi da duhul” în sensul de a muri. Aşadar „a-şi da duhul”, vrea să spună eliberarea aerului inhalat în plămâni. Poporul din timpurile biblice era obişnuit cu acest limbaj scripturistic. Se spunea de exemplu despre o persoană care s-ar fi îmbolnăvit şi ar fi murit, astfel: „boala lui a fost atât de cumplită, încât n-a mai rămas suflare în el” – 1 Regi 17: 17. Poporul înţelege că suflarea expirată de om la moarte, era retrasă de Dumnezeu, conform cu pasajele: Iov 34:14-15; Psalmul 104:29; Ec1esiastul I2:17. În această concepţie muribundul, la eliberarea ultimei respiraţii, cerea lui Dumnezeu să primească suflarea sa. Ştefan a spus: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu” (Fapte 7:59). Şi Domnul Hristos, murind pe crucea de la Calvar, a exc1amat: „Tată, în mâini1e Tale Îmi încredinţez duhul. Şi când a zis aceste vorbe Şi-a dat duhul” (Luca 23:46).

Este interesant că în multe texte, suflarea de viaţă este prezentată nu doar ca dând viaţă din punct de vedere fizic, şi dând şi pricepere (Iov 26:4; 32:8); lumină intelectuală (Proverbe 20:27). Cu alte cuvinte omul nu ar avea capacitate intelectuală fără suflarea de viaţă, care este o manifestare a Spiritului Sfânt. Astfel cu siguranţă, suflarea (spiritul) de viaţă, nu a pornit doar respiraţia omului; ci, a adus viaţă în întreaga fiinţă şi în toate celulele şi organele corpului, inclusiv în creier.

Este adevărat că „aţi da spiritul”, este descris prin a expira, după cum reiese în mod clar din Luca 23:46: „Şi strigând cu voce mare, Iesus a zis: Tată! În mâinile Tale pun Spiritul Meu. Iar zicând acestea, a expirat.” (NTTF – 2008).

Dar de ce acest lucru? Deoarece sufletul sau spiritul persoanei iese din trup, prin sau o dată cu ultima expiraţie, împreună cu aerul din plămâni [vezi: Fapte 5:5,10:12:23, în unele traduceri BC, CLV, NTTF – 2008: „şi-a dat sufletul”, la n.s. din NTTF – 2008, se explică: a exsuflat (în greacă: exsepsizen)]; căci nu ne putem închipui ca Spiritul care a revenit înapoi în cel înviat să fie exact acelaşi aer care s-a dat la ultima expiraţie (comp. cu Luca 8:55). Putem să suflăm mult aer în plămânii unui mort că tot nu îl înviem, de ce? Deoarece suflarea de viaţă chiar dacă este asociată cu aerul, este mai mult decât un curent de aer, este viaţa din Dumnezeu care este pusă în om. Însă să vedem în continuare:

La moartea omului, spiritul se deplasează literal „la Dumnezeu” sau nu?

Există două variante de interpretare despre spiritul de viaţă:

1. Suflarea de viaţă este cea care dă viaţă oamenilor şi animalelor, şi care se întoarce la moartea omului sau a animalului la Dumnezeu.

2. Suflarea de viaţă a dat doar viaţă lui Adam, dar de fapt ea nu se întoarce literalmente la Dumnezeu la moartea lui Adam, această sintagmă fiind doar o formulă de stil.

Acum să vedem, dacă suflarea de viaţă pleacă realmente din om, când acesta moare.

Martorii lui Iehova şi adventiştii nu cred că Spiritul de viaţă se reîntoarce la Dumnezeu. Ei învaţă: „Ecleziast 12:7…Acest verset nu vrea să spună că la moarte spiritul ar face o călătorie până în faţa lui Dumnezeu; textul înseamnă mai degrabă că, în ceea ce priveşte persoana respectivă, orice perspectivă de revenire la viaţă a acesteia se află în mâna lui Dumnezeu.” (Argumente p.385,386).

În broşura Martorilor lui Iehova: „Ce se întâmplă cu noi când murim” la pagina 24 se spune: „Biblia spune că, atunci când un om moare, „spiritul său iese, el se întoarce în pământul său (Psalmul 146:4 NW). Înseamnă aceasta că un spirit imaterial pleacă literalmente şi continuă să trăiască după moartea persoanei? Nu poate fi aşa, pentru că psalmistul spune apoi: „În acea zi pier gândurile lui”. Atunci ce este spiritul, şi cum iese el dintr-o persoană în momentul morţii acesteia?…Să ilustrăm acest lucru: Curentul electric trece printr-o piesă a unui aparat. Dacă curentul încetează să mai treacă prin piesa respectivă, aparatul încetează să mai funcţioneze…În mod asemănător, când o persoană moare, spiritul său încetează să mai dea viaţă celulelor corpului. Acesta nu părăseşte corpul şi nu pleacă într-un alt domeniu. – Psalmul 104:29. Atunci de ce în Ecleziastul 12:7 se spune că, în momentul în care persoana moare, duhul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat”? Înseamnă oare aceasta că spiritul străbate literalmente spaţiul până ajunge la Dumnezeu? Categoric nu. Amintiţi-vă că spiritul este forţa de viaţă. Odată ce forţa de viaţă nu mai există, numai Dumnezeu are capacitatea de a o reda. Prin urmare, spiritul „se întoarce la Dumnezeu” în sensul că orice speranţă ca persoana să revină la viaţă depinde în totalitate de Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate reda spiritul, făcând ca persoana să revină la viaţă (Psalmul 104:30).”

Cu alte cuvinte, Martorii lui Iehova (cât şi adventiştii), învaţă că la moartea omului, nu se produce o reală plecarea a spiritului de viaţă, ci Scriptura vrea să spună prin cuvintele: „până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.” (Ecleziast 12:7), că omul depinde de Dumnezeu să-l aducă la viaţă din nou.

Însă în această interpretare forţată, ei dau dovadă de inconsecvenţă, căci dacă ţărâna (corpul omului) se întoarce literal în pământ, tot aşa şi „duhul” trebuie să se întoarcă la Dumnezeu. Dacă „duhul” nu se întoarce, însemnă că el nici nu a fost dat? Ei neagă învăţătura Scripturii potrivit căreia spiritul (suflarea) de viaţă se reîntoarce literalmente la Dumnezeu după cum Domnul însuşi învaţă în Luca 23:46: „Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Şi când a zis aceste vorbe Şi-a dat duhul.” (vezi şi:  Iov 34:14,15; Numeri 27:16; Matei 27:50; Ioan 19:30; Fapte 7:59).

De asemenea, fetiţa înviată de Isus a experimentat reîntoarcerea spiritului din nou în ea pentru a avea viaţă, căci Evanghelistul Luca descrie în Luca 8:54,55 NW: „Dar el a luat-o de mână şi a chemat-o, zicând: Fetiţo, scoală-te! Spiritul ei s-a întors şi ea s-a ridicat imediat…” Deci este clar că la moarte „spiritul lui (celui mort)iese” după cum spune şi Psalmistul în Psalmul 146:4 NW, iar la înviere spiritul se reîntoarce. Însă se ridică întrebările: Cum dă Dumnezeu acest spirit de viaţă creaturilor? Cum se transmite viaţa în fiinţa umană?

Ca să nu deviez prea mult de la subiect am trecut răspunsul la Anexa III.

6) Conform Bibliei ce este sufletul?

Cuvântul suflet în Biblie provine din ebraicul: „nephesh” (Vechiul Testament fiind scris în ebraică)[9] şi din grecescul: „psy-khe” (Noul Testament fiind scris în greacă) aceşti termeni sunt echivalenţi, după cum reiese din Fapte 2:27 care citează din Psalmul 16:10, sau Romani 11:3 care citează din 1Împăraţi 19:10 (vezi traducerea NW, în BCR este tradus cu viaţă).

În broşura Martorilor lui Iehova: „Ce se întâmplă cu noi când murim” la p.19 se spune: „Cuvântul ebraic tradus prin „suflet” este nephesh şi apare în Scripturile ebraice (numite de obicei Vechiul Testament) de 754 de ori. Care este sensul cuvântului nephesh ? Potrivit unui dicţionar, acest cuvânt „se referă de obicei la întreaga fiinţă, la întregul individ”. – The Dictionary of Bible and Religion.” Broşura martorilor mai continuă spunând: „Prin urmare cuvântul „suflet” se referă la întreaga persoană. Această idee este susţinută de la un capăt la altul al Scripturilor ebraice…Cuvântul tradus prin „suflet” de peste o sută de ori în Scripturile greceşti creştine (numite de obicei Noul Testament) este psyke. Ca şi nephesh, acest cuvânt se referă de cele mai multe ori la întreaga persoană…potrivit eruditului Nigel Turner, acest cuvânt „se referă la ceea ce este tipic uman, eul propriu…accentul cade pe eul propriu”

Adventiştii cred la fel, şi anume că nu există un suflet care să supravieţuiască morţii.

Revenind la textul biblic, putem preciza, că în ebraică cuvântul „suflet” apare de 754 de ori, + (neşama, Isaia 57:16, este o excepţie);  iar în greacă de 102 ori.

Pentru a vă face singuri o imagine completă despre termenul „suflet”, citiţi cu atenţie textele unde apare acest cuvânt în Biblie, pe care le prezentăm mai jos printr-o listă completă (exaustivă) de versete unde apare expresia „suflet” în textul original, chiar dacă în unele traduceri el a fost înlocuit cu viaţă, vietate, etc. După ce studiaţi cu atenţie textele biblice şi trageţi o concluzie, puteţi să confruntaţi ulterior, concluzia dvs. cu a mea despre  suflet.

Texte unde apare cuvântul „suflet”: Geneza: 1:21,30; 2:7,19; 9:4,5,10,12,15,16; 12:13; 17:14; 19:17,19,20; 27:4,19,25,31; 32:30; 34:3,8; 35:18; 37:21; 42:21; 44:30; 49:6; Exod: 4:19; 12:15,16,19; 15:9; 21:23,30; 23:9; 30:12; 31:14; Levetic 2:8; 4:2,27; 5:1,2,4,15,17; 6:2; 7:18,20,21,25,27; 11:10,46; 17:10; 17:11,12,14,15; 19:8,28; 20:6; 21:1,11; 22:3,4,6,11; 23:29,30; 24:17,18; 26:11,16,30; Numeri 5:2,6; 6:6,11; 9:6,7,10,13; 11:6; 15:27,28,30,31; 19:11,13,20,22; 21:4,5; 23:10; 30:2,4,5,6,7,8,9,10,11,12,13; 31:19,28; 35:11,15,30,31; Deuteronom 4:9,29; 6:5; 10;12; 11:13,18; 12:15,20,21,23; 13:3,6; 14:26; 18:6; 19:6,11,21; 21:14; 22:26; 23:24; 24:6,7,15; 26:16; 27:25; 28:65; 30:2,6,10; Iosua 10:28,30,32,25,37,39; 11:11; 20:3,9; 22:5; Judecători 5:21; 9:17; 10:16; 12:3; 16:16,30; 18:25; Rut 4:15; 1Samuel 1:10,15,26; 2:16,33,35; 17:55; 18:1,3; 19:5,11; 20:1,3,4,17; 22:2,22,23; 23:20; 24:11; 25:26,29; 26:21,24; 28:9,21; 30:6; 2Samuel 1:9; 3:21; 4:8,9; 5:8; 11:11; 13:39; 14:7,14,19; 16:11; 17:8; 18:13; 19:5; 1Regi 1:12,29; 2:4,23; 3:11; 8:48; 11:37; 17:21,22; 19:2,3,4,10,14; 20:31,32,39,42; 2Regi 1:13,14; 2:2,4,6; 4:27,30; 7:7; 9:15; 10:24; 23:3,25; 1Cronici 22:19; 28:9; 2Cronici 1:11, 6:38; 15:12; 34:31; Estera 4:13; 7:3,7; 9:31; Iov 2:4,6; 3:20; 6:7,11; 7:11,15; 9:21; 10:1; 11:20; 12:10; 13:14; 14:22; 16:4; 18:4; 19:2; 21:25; 23:12; 24:12; 27:2; 27:8; 30:16,25; 31:30,39; 32:2; 33:18, 20,22,28,30; 36:14; 41:21; Psalmul 3:2; 6:3,4; 7:2,5; 10:3; 11:1,5; 13:2; 16:10; 17:9,13; 19:7; 20:20,29; 23:3; 24:4; 25:1,13,20; 26:9; 27:12; 30:3; 31:7,9,13; 33:19,20; 34:2,22; 35:3,4,7,9,12,13,17,25; 38:12; 40:14; 41:2,4; 42:1,2,4,5,6,11; 43:5; 44;25; 49:8,15,18,19; 54:3,4; 55:18; 56:6,13; 54:3,4; 55:18; 56:6,13; 57:1,4,6; 59:3; 62:1,5; 63:1,5,8,9; 66:9,16; 69:1,10,18; 70:2; 71:10,13,23; 72:14; 74:19; 77:2; 78:18,50; 84:2; 86:2,4,13,14; 88:3,14; 89:48; 94:17,19,21; 103:1,2,22; 104:1,35; 105:18,22; 106:15; 107:5,9,18,26; 109:20,31; 116:4,7,8; 119:20,25,28, 81,109,129,167,175; 120:2,6; 121:7; 123:4; 124:4,5,7; 130:5,6; 131:2; 138:3; 139:14; 141:8; 142:4,7; 143:3,6,8,11,12; 146:1; Proverbe 1:19; 2:10; 3:22; 6:16,26,30,32; 7:23; 8:36; 10:3; 11:17,25; 12:10; 13:2,3,4,8,19,25; 14:10; 15:32; 16:17,24,26; 18:7; 19:2,8,15,16; 20:2; 21:10,23; 22:5,23,25; 23:7,14; 24:12,14; 25:13,25; 27:7,9; 28:17,25; 29:10,17,24; 31:6; Ecleziast 2:24; 4:8; 6:2,3,7,9; 7:28; Cântarea Cântărilor 1:7; 3:1,2,3,4; 5:6; 12; Isaia 1:14; 3:9; 3:20; 5:14, 10:18; 15:4; 19:10; 26:8;9; 29:8; 32:6; 38:15,17; 42:1; 43:4; 44:20; 46:2; 47:14; 49:7; 51:23; 53:10,11,12; 55:2,3; 58:3,5,10,11; 61:10; 66:3, Ieremia: 2:24; 3:11; 4:10,19,30,31; 5:9,29; 6:8; 9:9; 11:21; 12:7; 13:17; 14:19; 15:1,9; 18:20; 19:7,9; 20:13; 21:7,9; 22:25,27; 31:12,14,25; 32:41; 34:16,20,21; 38:2,16,17,20; 39:18; 40:14,15; 43:6; 44:30; 45:5; 46:26; 49:37; 50:19; 51:6,14; 51:45; Plângerile lui Ieremia 1:11,16,19; 2:12,19; 3:17,20,24,25,51,58; 5:9; Ezechiel 3:19,21; 4:14; 14:14,20; 16:5; 18:4,20,27; 25:25; 23:17,18,22,28; 24:25; 25:6,15; 27:31; 32:10; 33:5,6,9; 36:5; 47:9; Osea 4:8; 9:4, Amos 2:14,15; 6:8, Iona 1:14; 2:5,7; 4:3,8; Mica 6:7; 7:3; Habacuc 2:4,5,10; Zaharia 11:8; Matei 2:20; 6:25; 10:28,39; 12:18; 16:25,26; 20:28; 22:37; 26:38; Marcu 3:4; 8:35,36,37; 10:45; 12:30; 14:34; Luca 1:46; 2:35; 6:9; 9:24; 10:27; 12:19,20,23; 14:26; 17:33; Ioan 10:11,15,17; 12:25,27; 13:37,38; 15:13; Fapte 2:27,43; 3:23; 4:32; 20:10,24; 27:22; Romani 2:9; 11:3; 13:1; 16:4; 1Corinteni 15:45; 2Corineni 1:23; Filipeni 1:27; 2:2,19,30; 1Tesaloniceni 5:23; Evrei 4:12; 6:19; 10:38,39; Iacov 5:20; 1Petru 2:11; 2Petru 2:8; 1Ioan 3:16; 3Ioan 2; Apocalipsa 16:3; 18:14.

Texte unde apare cuvântul „sufletul”: Proverbe 19:18; 23:2; Isaia 56:11; 58:10; Ieremia 44:14; Ezechiel 16:27.

Texte unde apare cuvântul „sufletului”: Ezechiel 24:21.

Texte unde apare cuvântul „suflete” (la plural): Geneza 1:20,24; 9:5, 12:5; 14:21; 23:8; 36:6; 46:15,18,22,25,26,27; Exod 1:5; 12:4; 16:16; 30:15,16; Levetic 11:43,44; 16:29,31; 17:11; 18:29; 20:25; 23:27,32; 26:15,43; 27:2, Numeri 16:38; 19:18; 29:7; 31:35,40,46,50; Deuteronom 4:15; 10:22; Iosua 2:13,14; 9:24; 23:11,14; Judecători 5:18; 2Samuel 23:17; 2Regi 12:4; 1cronici 5:21; 11:19; Estera 8:11; 9:16; Iov 16:4; Psalmul 72:13; 97:10; Proverbe 1:18; 11:30; 14:25; Ieremia 2:34; 6:16; 17:21; 26:19; 37:9; 42:20; 44:7; 48:6; 52:29,30; Ezechiel 7:19; 13:18,19,20; 17:17; 18:4; 22:27; 27:13; Matei 6:25; 11:29; Luca 12:22; 21:19; Ioan 10:24; Fapte 2:41; 7:14, 14:2,22; 15:24,26; 27:10,37; 2Corinteni 12:15; 1Tesaloniceni 2:8; 5:14; Evrei 12:3, 13:17; Iacov 1:21; 1Petru 1:9,22,25; 3:20; 4:19; 2Petru 2:14; 1Ioan 3:16; Apocalipsa 6:9; 8:9; 12:11; 18:13; 20:4.

Dacă am studiat cu atenţie lista exaustivă cu versete unde apare termenul „suflet”, am putut observa că înţelesul acestui cuvânt, în general se referă la o fiinţă vie, care respiră, la a avea viaţă, la un om ca întreg, la viaţa omului sau a animalului. Faptul că omul este sufletul reiese din zeci de texte, vezi de pildă: Exod 1:5; 12:4,16 n.s; Levetic 7:18,20 n.s; 20:6 n.s; Numeri 21:5; Deuteronom 24:7; Psalmii 57:6; 72:14; 107:9; 119:28; Proverbe 8:36; 10:3; Ieremia 31:14; Ezechiel 7:19; Fapte 27:37; Romani 13:1; 1Petru 3:20, etc.

De asemenea, din următoarele texte reiese că sufletul este viaţa omului sau a animalului: Geneza 9:4 n.s; Levetic 17:11 n.s; Deuteronomul 12:23; Proverbe 29:24 n.s; Isaia 43:4 n.s; Matei 16:25; Luca 21:19; Iacov 1:21.

În plus, sufletul este sinonim cu sângele (Geneza 9:4; Levetic 17:11; Deut.12:23), sau sufletul are sânge, după cum se spune în Ieremia 2:34: „sângele sufletelor (nephesh) sărmanilor nevinovaţi.” SS 1874. Uneori sufletul este identificat cu sângele, ca ceva esenţial pentru existenţa fizică (Geneza 9:4; Levitic 17:10-14; Deuteronom 12:22-24).

Şi animalele sunt suflete căci Geneza 1:30 se spune: „…toate animalele pământului…are în sine suflet viu.” SS 1874, vezi şi n.s din BCR şi Levetic 24:18NW; 1Samuel 22:19-22; Apocalipsa 8:9NW; 16:3NW; Ezechiel 47:9 n.s. BCR.

Biblic, omul poate genera suflete (Exod 1 :5); sufletul are sânge ce poate fi vărsat (Geneza 9:5; Ieremia 2:34); poate fi ţinut in braţe şi aruncat (din braţe) (Ezechiel13:20); poate mânca şi bea (Lev. 17:12; Luca 12:19); poate slăbi şi se poate îngrăşa (Psalmi 106:15; Proverbele 11:25); poate fi ucis (Ezechiel 13:19); poate fi ştrangulat (Iov 7: 15).

Este clar că în multe texte, sufletul este omul.

Dar chiar Dumnezeu este prezentat în Biblie ca având suflet (vezi: 1Samuel 2:35; Psalmul 11.5; 24.4; Proverbe 6:16; Isaia 1:14; 42:1; Ieremia 5:9; 6:8; 12:7; 14:19; 15:1; 32:41; 51:14; Plângeri 3:20; Ezechiel 23:18; Amos 6:8; Matei 12:18; Evrei 10:38). În cazul lui Dumnezeu expresia suflet se referă la inima (1Samuel 2.35), sentimentele (Psalmul 11:5), Fiinţa Lui (Matei 12:18); etc.

În Biblie apare şi expresia: „suflet mort” NW  în care, cuvântul suflet, are sensul de: de corp sau corp mort (Levetic 21:11; Numeri 6:6: „om mort” SS 1874;„mort” BCR; „suflet mort” NW, în aceste pasaje apare cuvântul pentru suflet: „nephesh” vezi şi: Levetic 19:28; 21:1; 22.4; Numeri 5:2; 6:11; 9:6,7,10; 19:11,13; Hagai 2.13).

În alte texte sufletul este sediul emoţiilor (Evrei 12:3; Iov 30:25; Marcu 14:34; Luca 2:35); personalitate rea sau bună (Isaia 32:5,8); sediul motivaţiilor, al dorinţelor, (Coloseni 3:23; Efeseni 6:6NW).

Însă de cele mai multe ori cuvântul suflet se referă la omul ca întreg sau la viaţa omului, nu la o entitate din om. În cazul în care cuvântul „suflet” se referă la om, sufletul poate să moară cum indică unele texte în Scriptură, să dăm câteva exemple: „acel suflet va fi nimicit” Exod 12:15,19; „sufletul acela va fi nimicit din poporul lui” Levetic 18:29; 19:8; „…ne veţi scăpa sufletele de la moarte” Numeri 9:13; Iosua 2:13; „…Eu sunt cauza morţii tuturor sufletelor din casa tatălui meu!” 1Samuel 22:19-22; „…toţi cei ce îmi caută sufletul ca să-l distrugă!” Psalmii 33:19;40:14; 56:13, deci şi oamenii pot distruge sufletul (vezi şi Ezechiel 13:18-20; Ezechiel 22:25,27). În plus, sufletele pot fi nimicite în război, Ezechiel 17:17; de fapt „sufletul care păcătuieşte acela va muri” Ezechiel 18:4,20 şi cum nu există nici un om (suflet) care să nu păcătuiască (Romani 3:23) deci toate sufletele mor.

Şi Noul Testament susţine acelaşi lucru, pentru aceasta vezi următoarele texte în care în original este expresia „suflet” (psy-khe) dar care în unele versiuni ale Bibliei a fost înlocuit cu viaţă: Matei 2:20; 20:28; Marcu 3:4; Luca 6:9; 17:33; Ioan 12:25; Romani 11:3; Evrei 11:39. Iar în Fapte 3:23 se confirmă conceptul Vechiului Testament despre suflet-persoană, prin cuvintele: „Orice suflet care nu va asculta de Profetul acela va fi nimicit din popor” CLV. (vezi şi Iacov 5:20). Astfel Biblia în multe texte susţine că omul este un suflet, dar există texte unde se arată şi varianta că omul are un suflet, nu numai că este suflet (1Tesaloniceni 5:23; Evrei 4:12).

Dar, cuvântul suflet poate avea sensul de ceva bun, fiind o descriere a spiritualităţii creştinului sau a omului ascuns al inimii (1Petru 2:11; 3.3,4), dar poate avea şi un sens negativ cu referire la lucrurile naturale-carnale, ca de pildă în Iacov 3:15 unde înţelepciunea pământească este numită: „sufletească, demonică”.

Astfel în loc să ne luăm după unii teologi care generalizează un singur înţeles pentru termenul suflet, mai bine am citi de fiecare dată contextul textului pentru a vedea care este sensul cuvântului suflet din acel text.

În rezumat: Sufletul poate însemna persoana în întregul ei, în timpul vieţii sau după moarte; el poate denota: omul persoana, care trăieşte în trup, dar şi persoana ca partea imaterială cu numeroasele ei simţiri şi sentimente, şi este un punct important de concentrare a răscumpărării şi creşterii spirituale. Acest înţeles de suflet = persoană, are două sensuri: 1) persoană fizică în viaţă; 2) persoană spirituală după moarte. Sau: 1) omul dinafară, şi 2) omul dinăuntru (2Corinteni 4:16; 5:1,2,8).

Argumentele şi raţionamentele anihiliştilor:

Anihiliştii susţin că expresia „suflet” nu se referă la ceva din om, ci la omul ca întreg, sau viaţa omului şi a animalului. Argumentul lor favorit este: Geneza 2:7 unde se spune: „Şi DOMNUL Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu”.[10] Cei ce susţin anihilarea sufletului, bazându-se pe acest text afirmă că Biblia susţine că, omul este un suflet, nu că are un suflet, şi ei explică următoarea ecuaţie: ţărâna + suflarea de viaţă = suflet, deci la moartea omului, când suflarea de viaţă se întoarce la Dumnezeu, ce mai rămâne? Doar corpul ce se transformă în ţărână.

Însă este interesant că anihiliştii nu cred în mod literal, într-un suflare (spirit), care intră în om, rămâne în om pentru a susţine viaţa lui, şi care iese din om la moarte omului, aşa cum învaţă Biblia (Iov 33:4; Zaharia 12:1; Ecleziast 12:7). Astfel ei pleacă în înţelegerea acestui text cu o bază greşită, conform căreia, Dumnezeu nu a pus în Adam, o suflare, ci doar a dat impuls vieţii lui Adam, a pus în mişcare organele corpului, fără însă ca aceea suflare, să rămână în Adam, sau care să supravieţuiască după moartea omului.

Dar să revenim la problema cu sufletul, conform acestui pasaj, „omul a devenit un suflet viu”. Astfel anihiliştii susţin că Biblia nu învaţă că omul a primit un suflet, ci că el a devenit un suflet. Şi aici au dreptate. Însă există unii teologi influenţaţi de teologia greacă, care cred în preexistenţa sufletului ca entitate, şi astfel cred că Dumnezeu a pus, atât un suflet preexistent +suflare de viaţă în Adam, sau doar sufletul care de fapt era suflarea de viaţă. Însă Biblia nu învaţă de suflete preexistente ca o entitate spirituală preexistentă undeva în cer, sau în Dumnezeu[11]. Nici că suflarea este sufletul, aşa cum au învăţat unii părinţi ai bisericii.

Dar atunci cum stă situaţia cu sufletul?

Conform Bibliei omul a devenit suflet, nu a primit suflet. Anihilişti mai întreabă: Cine a devenit un suflet viu? Răspuns: Omul. Ei însă se opresc aici cu analiza acestui subiect, fără a mai adânci problema şi din punctul de vedere al altor texte biblice. Căci am putea întreba în continuare: Care om? Deoarece Biblia vorbeşte de „omul nostru de afară”, dar şi de „omul nostru dinăuntru” (2Corinteni 4:16). Cu siguranţă că şi omul de afară, cât şi omul dinăuntru, care se întrepătrund (amestecă), fiind o singură persoană au devenit un suflet viu. Astfel Adam a devenit un suflet viu, şi pe plan fizic, şi pe plan spiritual, şi ca persoană fizică, exterioară, vizibilă, şi ca persoană spirituală, lăuntrică invizibilă. Iar la moartea omului, în timp ce persoana de afară trece (îşi încetează existenţa),  persoana lăuntrică, sau omul dinăuntru împreună cu suflarea de viaţă, nu trece, deoarece „cele ce nu se văd, sunt veşnice”. (2Corinteni 4.16-18; 5:1,2,8).

Ca imaginea creierii lui Adam să fie completă, trebuie să corelăm şi Psalmul 8:4,5, unde se spune despre crearea omului, un lucru în plus, faţă de naraţiunea din Geneza. Aici se spune: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.” Observăm că pe lângă suflarea de viaţă, omul Adam, a primit o glorie (slavă) cu care a fost încununat sau înveşmântat, el avea un trup asemănător cu al lui Isus după înviere, sau al creştinilor, un corp glorios (vezi Filipeni 3:21). Ştim acest lucru, deoarece Pavel citează din Psalmul 8:4,5, şi îl aplică la Cristos după înviere (Evrei 2:5-9). De aceea, Adam şi Eva nu erau goi, deoarece erau să spunem aşa îmbrăcaţi cu gloria divină. Însă păcatul i-a deposedat de glorie pe Adam şi Eva,  după cum spune Pavel: „.deoarece toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (NTTF -2008).

Astfel nu putem stabili o doctrină doar pe baza unui singur pasaj. Însă în armonie cu alte pasaje biblice, se subînţelege că atunci când omul a devenit un suflet viu, aceasta implica că El era viu ca trup, dar şi ca spirit, şi astfel, Adam avea un suflet (comp. cu Iov 27:3; Fapte 20:10), însă el era şi sufletul (Geneza 2:7).

Cei ce susţin anihilarea sufletului, mai aduc ca argument şi textul din Geneza 3:19: „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”

Aici este declaraţia lui Dumnezeu despre Adam din cauza păcatului său, şi nu părerea lui Moise, care a scris Geneza, însă faptul că Adam urma să se întoarcă în ţărână, nu contravine realităţii despre un suflet după moarte. De ce spun asta? Deoarece morţii, atât ca trup, cât şi ca suflet, până la învierea lui Cristos, mergeau în Sheol, în locuinţa morţilor, care era în pământ (Psalmul 141:7; Isaia 14:12,15).

Dacă Domnul Isus care este „Al doilea Adam” (1Corinteni 15:45), a fost un suflet (Isaia 53:11; Marcu 10:45), dar şi a avut suflet (Matei 26:38; Ioan 12:27), şi chiar după moartea Lui, acesta a mers în locuinţa morţilor (Fapte 2:31), tot aşa s-a întâmplat şi cu Adam.

Observaţi că însuşi Cel din urmă Adam: Isus, prefigurat de primul Adam, la moartea Sa, a mers în Sheol (Hades), adică în pământ; atât ca trup cât şi ca suflet (comp. Matei 12:40 cu Fapte 2:24-27,31). Tot acolo a mers şi copilul lui Adam: Abel care a fost ucis de fratele său, însă sufletul/sângele a continuat să existe în pământ, de unde striga răzbunare (comp. Geneza 4:9-11 cu Ap. 6:9-11).

În Biblie, sângele omului este sufletul, chiar dacă noi nu înţelegem bine, sau pe deplin acest concept, el este prezent în Biblie, de pildă la Levetic 17:11,14 NW se spune:„Căci sufletul cărnii este în sânge…Căci sufletul oricărei cărnii este sângele său,…să nu mâncaţi sângele nici unei cărni, deoarece sufletul oricărei cărni este sângele său. Oricine îl mănâncă trebuie să fie nimicit.” Iar în Deuteronom 12:23 se precizează: „…căci sângele este sufletul; să nu mănânci sufletul împreună cu carnea.” Chiar dacă nu înţelegem cum este sângele omului = sufletul, este prezent sufletul în sânge? Este legat de sânge? Sau sângele este doar un simbol al sufletului? Ce se întâmplă dacă sângele nu este vărsat pe pământ? Se pot pune multe întrebări. Nu ştim răspunsul la toate, noi credem afirmaţiile Bibliei chiar dacă nu le înţelegem pe deplin. Faptul că nu avem răspunsul la unele întrebări, care să satisfacă curiozitatea sau raţiunea unora, nu însemnă că realitatea unei vieţi de după moarte, prezentată clar de Isus şi de apostoli în N.T. este ştirbită.

Când cineva nu vrea să creadă un anumit lucru, poate găsi refugiul în unele texte, însă dacă suntem obiectivi, nu putem nega dovezile mai ales din N.T. despre o viaţă după moarte, unele dintre ele le voi prezenta spre sfârşitul acestui capitol.

Revenind la suflet = sânge, conform poruncii, sufletul (sângele) trebuia vărsat pe pământ ca apa, deci sufletele (sângele) mergea după moarte în ţărână, prin urmare, şi Adam s-a întors în ţărână, şi chiar cei drepţi din V.T. până la învierea lui Cristos toţi mergeau în ţărână, fie în zona de chin a Sheolului, fie în zona mângâierii numită„sânul lui Avraam” de Domnul Isus (Luca 16:22).

Prin urmare, sufletul era legat de trup chiar după moarte, astfel o Enciclopedie Iudaică precizează: „Literatura talmudică, midraşică şi rabinică conţine o mare varietate de păreri referitoare la soarta sufletului după moarte, la lumea care va să vină, la izbăvirea mesianică şi la învierea morţilor. În pofida divergenţelor, se poate realiza totuşi un tablou eshatologic al acestor poziţii. Când are loc moartea, sufletul părăseşte trupul, dar rămâne în legătură cu el în cursul primelor 12 luni, plecând şi venind, până la descompunerea trupească”.

Indiferent dacă crezul evreilor prezentat în această enciclopedie, este exact sau nu, este clar conform Bibliei, că mai ales în V.T. sufletul omului era legat de trup, de pământ, şi de locuinţa morţilor. Astfel ajungea în Sheol sau Hades, unde mergeau atât trupurile fizice cât şi sufletele prezentate în V.T. ca umbre (Isaia 26:19). În N.T. sufletul credinciosul mai mult este legat de cer şi de casa din cer unde locuieşte în mod direct Domnul (2Corinteni 5:1-8).

Revenind la sufletele oamenilor, care mergeau în Sheolul, putem spune că acesta devenea „adunarea umbrelor” (Proverbe 21:16 SS 1874). Iar aici sufletele (umbele) comunicau între ele (vezi Isaia 14:9-17;  Ezechiel 32:21-32). Acest concept este asemănător cu conceptul grecesc de existenţa a sufletelor după moarte în Hades, chiar dacă el este mitizat în mitologia greacă. Locuinţa morţilor avea şi o dimensiune materială pentru trupuri, şi una spirituală pentru suflete/umbre (vezi Ezechiel cap. 31,32).

Dar să trecem la argumente mai clare şi directe în ce priveşte existenţa unui suflet după moarte, deoarece AZŞ şi WTS susţin că Biblia nu învaţă de un suflet detaşat de corp, sau că omul are suflet, sau că există un suflet ca o entitate după moarte. Căci Martorii lui Iehova şi adventiştii, dau în general ca sensuri pentru cuvântul suflet, doar cel de: fiinţă care are viaţă, persoană vie, viaţa omului sau a animalului, şi nu recunosc că Biblia învaţă nu numai că omul este un suflet; ci, şi că el are suflet, adică sufletul este văzut şi ca: 1) o componentă a omului; 2) un suflet ce se desparte de trup la moarte.

Acest lucru este cel mai clar prezentat în N.T., dar şi în V.T. apar câteva pasaje care s-ar putea referi la aşa ceva:

v      Geneza 35:18: „Şi, pe când îşi dădea ea sufletul, căci trăgea să moară, i-a pus numele Ben-Oni”

v      1Împăraţi 17:21: „Şi s-a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul şi a zis: „Doamne, Dumnezeule, Te rog, fă să se întoarcă sufletul copilului în el!”

v      Iov 27:3: „că atâta vreme cât voi avea suflet şi suflarea lui Dumnezeu va fi în nările mele”

Martorii lui Iehova şi adventişti spun că aici sensul pentru cuvântul suflet este: viaţă, şi nu de suflet sau spirit imaterial care supravieţuieşte morţii.

Este adevărat că în concepţia ebraică, a V.T., „sufletul” în general nu există separat de corp, subliniind din nou unitatea fiinţei omeneşti. [Excepţie este doar textul din 1Samuel 25:29].

Însă e posibil ca inconştient din punct de vedere al autorilor umani, în pasajele mai sus prezentate, ca autorii să se refere la un suflet detaşat de trup. Căci este interesant, că Spiritul Sfânt nu i-a inspirat să folosească în aceste texte, expresia: viaţă (ebr. hayyim); ci nefeş = suflet.

Astfel aici este prezentat un suflet despărţit de trup, chiar dacă spunem că are sensul de viaţă, cum putea viaţa copilului din 1Împăraţi 17:21 să existe despărţită de trup? Cum putea o viaţă impersonală să readucă o persoană cu un caracter unic la viaţă?

Un argument în plus, este 1 Samuel 25:29, unde  se spune: „Dacă se va ridica cineva care să te urmărească şi să vrea să-ţi ia viaţa, sufletul domnului meu va fi legat în mănunchiul celor vii la domnul, Dumnezeul tău şi să arunce cu praştia sufletul vrăjmaşilor tăi”. În concepţia lui Abigail, sufletul lui David, urma să existe împreună cu alte suflete numite: „mănunchiul celor vii”.

Însă în N.T. lucrurile sunt şi mai clare, căci cuvântul psyche, în anumite împrejurări, când este indicată viaţa, el se referă la ceva mai mult decât viaţa fizică, ce încetează la moarte. Astfel omul nu numai este un suflet, dar el şi are un suflet (1Tesaloniceni 5.23; Evrei 4:12); şi acesta se poate detaşa de corp (vezi 2Corinteni 12:1-4; 1Corinteni 5:3; Coloseni 2:5), şi acel suflet nu moare; ci, supravieţuieşte morţii, în aceste texte cuvântul „suflet” are sensul de: spirit, persoana dinăuntru care nu moare, şi supravieţuieşte morţii, în aceste cazuri sufletul nu moare, dar să dau câteva exemple:

&   Matei 10:28: „Şi să nu vă temeţi de cei omorând trupul, dar neputând să omoare sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel putând să piardă şi sufletul şi trupul în gheena.” Este interesant că Domnul Isus, arată că oamenii pot ucide trupul, însă ei nu pot ucide sufletul. Susţinătorii anhilării sufletului, susţin că aici, Domnul se referă la faptul că oamenii nu pot ucide perspectiva de viaţă a persoanei, adică că depinde de Dumnezeu dacă aceea persoană în viitor va învia sau nu. Însă această interpretare este forţată, căci Isus nu spune despre oameni, că ‘nu pot ucide speranţa’, sau ‘nu pot opri învierea’, ci El spune clar că ceva supravieţuieşte morţii, că ceva ce Isus numeşte: „sufletul” omul nu poate fi ucis. De aceea, nu trebuie să ne fie frică de oameni şi de ceea ce ne pot face ei, dar să ne temem doar de Dumnezeu. Sensul părţii a doua a versetului am să o explic la capitolul: „Care este pedeapsa finală pentru păcate?”

&   Luca 12:20 NW: „Dar Dumnezeu i-a zis: om fără minte, în noaptea aceasta, ţi se va cere sufletul. Ale cui vor fi lucrurile pe care le-ai strâns?” Este interesant că din acest text, reiese, că bogatul cu comportament nebun (în greacă: afron = nebun; fără minte; ignorant), are un suflet, el nu numai că este un suflet, dar el şi are un suflet, prin care va da socoteală, pentru că s-a îmbogăţit faţă de el şi nu faţă de Dumnezeu, şi în noaptea aceea Dumnezeu îi va cere sufletul şi va pierde toate bunurile materiale.

&   Fapte 20:9,10 (NTTF –2008): „însă cineva, un tânăr cu nume Eutihos, şezând pe fereastră, copleşit de un somn adânc; Pavel discutând îndelung; fiind doborât de somn, a căzut jos de la etajul al treilea, şi a fost ridicat mort. Dar Pavel, coborând, s-a aplecat asupra lui; şi îmbrăţişându-l, a zis: Nu vă tulburaţi, pentru că sufletul lui este în el.”  O exprimare ciudată, dacă Pavel ar fi crezut în anihilarea sufletului, sau că sufletul este doar omul, el nu ar fi putut afirma: „sufletul lui este în el.” Ci „sufletul este el”. Însă el credea că sufletul la moarte, nu mai este în om, adică pleacă, de fapt el compara moartea cu o mutare sau plecare (vezi v.29). În acest caz Eutihos a fost înviat de Pavel, care prin îmbrăţişarea lui, cu autoritatea lui Cristos, nu a îngăduit ca moartea să se instaleze şi ca sufletul să plece, de aceea el a spus: „Nu vă tulburaţi, pentru că sufletul lui este în el.” (vezi şi 2Regi 4:32-35).

&   Apocalipsa 6:9-11 (NTTF –2008): „Şi când a deschis sigiliul cel de al cincilea, am văzut sub altar sufletele celor junghiaţi din cauza cuvântului lui Dumnezeu şi din cauza mărturiei pe care au ţinut-o; şi strigau cu voce mare, zicând: Până când, Stăpânul Cel Sfânt şi Adevărat; nu judeci, şi nu răzbuni, sângele  nostru de la locuitorii pământului? Şi li s-a dat fiecăruia un veşmânt alb; şi li s-a spus ca să se repauseze încă puţin timp, până au să fie împliniţi şi cei împreună-sclavi cu ei şi fraţii lor cei urmând să fie omorâţi ca şi ei. (NTTF –2008). Observăm aici o descriere clară şi fără echivoc a unor suflete după moarte, este vorba de unii creştini ce au fost junghiaţi (omorâţi) „din cauza cuvântului Zeului şi din cauza mărturiei pe care au ţinut-o”însă ei nu şi-au încetat existenţa, nici nu au intrat într-un somn inconştient; ci, ei şi-au continuat existenţa, nu ca regi cu Cristos, nu ca fiinţe ce şi-au primit răsplata; ci, ca suflete în aşteptarea judecăţii, dreptăţii şi răsplăţii lui Dumnezeu. Din acest text observăm că sufletele pot vorbi, pot fi îmbrăcate, deci au un corp spiritual[12] bine definit, doar că ei trebuie să aştepte timpul lui Dumnezeu. Şi adventiştii şi martorii interpretează acest text că se referă la sângele martirilor, care în mod figurat vorbesc, ca şi sângele lui Abel sau a lui Cristos (vezi Geneza 4:10; Evrei 12:24). Însă de unde ştiu ei, că această vorbire a sângelui lui Abel şi a lui Cristos este simbolică şi nu literală? Totul se bazează pe o presupunere. Însă, dacă vorbirea acestor suflete, ar fi figurativă, nu se preciza, ceea ce ei au spus. Căci ei au spus: „Până când, Stăpânul Cel Sfânt şi Adevărat; nu judeci, şi nu răzbuni, sângele  nostru de la locuitorii pământului?” Deci e vorba de o vorbire literală nu figurată. În plus, nici nu se descria, posibilitatea ca ei să primească haine albe, şi de asemenea sfatul de a se repausa sau odihni, este un nonsens pentru cineva care nu există!? Pentru persoane care există doar în mod figurativ. Cum poate sângele să se îmbrace cu haine albe? Acest text este o dovadă clară că sufletele creştinilor după moarte există, că ei chiar dacă nu au primit răsplata, nu au fost răzbunaţi, chiar dacă nu domnesc efectiv cu Cristos, ei există, vorbesc, pot fi îmbrăcaţi, se pot odihni, pot aştepta în mod conştient.

&   Apocalipsa 20:4 (NTTF –2008): „Şi am văzut nişte tronuri; şi ei au şezut pe ele, şi li s-a dat să facă judecată. Şi am văzut sufletele celor executaţi din cauza mărturiei lui Iesus şi din cauza cuvântului lui Dumnezeu, şi cei care nu s-au închinat la fiară nici la imaginea ei, şi nu au primit semnul pe fruntea şi pe mâna lor; şi ei au vieţuit, şi au domnit ca regi cu Hristos o mie de ani.” Observăm şi în acest text, că unii creştini care au fost ucişi, din cauza„mărturiei lui Iesus şi din cauza cuvântului lui Dumnezeu, şi cei care nu s-au închinat la fiară nici la imaginea ei”, chiar după moarte Ioan îi vede sub forma unor suflete. Dacă Domnul Isus, care i-a dat revelaţia lui Ioan învăţa că sufletul este doar omul, şi că omul nu are un suflet care supravieţuieşte morţii, atunci nu îi prezenta lui Ioan „sufletele celor executaţi”. Însă având în vedere că Isus îi prezintă în viziune la Ioan, nişte suflete ale unor martiri, este clar că Isus prezintă un adevăr, şi anume că oamenii au un suflet după moarte. Chiar dacă aceştia nu domnesc din clipa morţii, ci doar după ce ei revin la viaţa fizică, când învie în corp fizic, şi doar atunci vor domni „ca regi cu Hristos o mie de ani.” Faptul că textul spune: „au vieţuit” nu se referă că doar din clipa învierii au început să trăiască, ci se referă la faptul că ei atunci, la începutul miei de ani, „au revenit la viaţă” (NW), „au înviat” (BC; BO; BCR n.s. „au trăit”), adică au început să vieţuiască fizic, în corp. Mai multe despre întâia înviere, şi despre corpul sfinţilor la înviere, voi explica în continuare la capitolul obiecţii cu privire la viaţa după moarte.

În concluzie, în rezumat: Sufletul poate însemna persoana, fie în timpul vieţii, fie după moarte (fără trup). De aceea, Domnul Isus, atât în Evanghelii, cât şi în Apocalipsa, prezintă un suflet după moarte, tot la fel credeau şi apostolii.

Însă cei ce cred în moartea sufletului, o dată cu moartea fizică a omului, aduc în general următoarele obiecţii la această învăţătură, care după cum am văzut îşi are temeiul în afirmaţiile Scripturii.

A existat Isus undeva, în timpul celor trei zile cât a fost mort? Unii spun că nu, deoarece Biblia în Evrei 1:5,6 spune: ,,Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel întâi-născut…” Argumentul lor din acest pasaj, este că, învierea lui Isus a constat în aducerea din nou în existenţă, în lume, în univers, a celui care este Întâi născut, adică pe Domnul Isus.

Însă textul poate să aibă sensul, de aducere din nou la viaţă, pe pământ, aici cuvântul „lume” are cu siguranţă sensul fie de: pământ locuit, fie de locuitorii lumii, ca şi în alte părţi din Scriptură[13]. Astfel Isus a fost adus din nou, printre oameni, căci El „fusese şters de pe pământul celor vii” (Isaia 53:8), şi nu şi de sub pământ, nu şi din Hades. Dar există texte din care reiese că Isus a fost viu ca suflet în acele trei zile?

Ioan 2:19-22 NTTF – 2008: „Iesus a răspuns, şi le-a zis: Dărâmaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica. Atunci iudeii au zis: În patruzeci şi şase de ani a fost zidit templul acesta; şi Tu, în trei zile îl vei ridica? Acela însă zicea despre templul trupului Său. De aceea, când a fost înviat dintre morţi, discipolii Lui şi-au amintit că a zis aceasta; şi au crezut scripturii, şi cuvântului pe care l-a zis Iesus.” Conform acestui text, Isus este Cel care se va auto-învia, acest adevăr afirmat de El, nu elimină adevărul că Dumnezeu l-a înviat din morţi prin Spiritul Sfânt (Evrei 13:20; Romani 8:11). De ce? Deoarece Dumnezeu i-a dat putere prin Spiritul Sfânt, ca Isus să se auto ridice din morţi. Dumnezeu a poruncit, şi Cristos a împlinit, primind putere de la Spiritul Sfânt, adică El a fost co-făptuitor la învierea Sa din morţi. Poate e greu să înţelegem, însă textul spune clar, că El va ridica trupul (templul) Său din nou, dacă nu e aşa, de ce a spus Domnul că „în trei zile îl voi ridica”? Nu putem interpreta altfel, decât că Isus chiar dacă a fost omorât fizic, adică a fost dărâmat templul Său (trupul), El existând într-o altă formă de existenţă, îl va ridica din nou după trei zile. Un texte asemănător este:

Ioan 10:17,18 BC: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” Observăm că Isus, de bunăvoie îşi dă viaţa (sufletul) pentru viaţa omenirii, dar tot El este persoana care are putere să i-a din nou viaţa (sufletul), deci cu alte cuvinte Isus îşi dă viaţa umană, dar tot El şi-o i-a înapoi prin înviere.

Această autoritate o are, deoarece a primit poruncă în acest sens de la Tatăl, deci Tatăl a poruncit să-şi dea viaţa şi Isus s-a supus de bunăvoie, nu constrâns, dar tot El a primit poruncă de la Tatăl, ca după trei zile să-şi i-a viaţa umană din nou, şi să învie. Dacă Isus nu exista după moarte, cum putea El împlini această poruncă?

Însă unde a fost Domnul în cele trei zile?

Aminteşte-ţi că Isus le-a spus ucenicilor că va petrece trei zile şi trei nopţi în inima pământului (Matei 12:40). Aceasta nu pare a fi o referire la trupul Său, care a fost înmormântat timp de trei zile într-un mormânt tip peşteră, săpat în stâncă care era într-o grădină (Matei 27:60; Luca 25:35; Ioan 19:41), cu greu acest mormânt ar fi putut fi considerat „inima pământului”. Isus vorbea mai degrabă despre duhul/sufletul Lui. De aceea, putem conclude că duhul/sufletul nu era în cer în timpul dintre moarte şi înviere. Isus a afirmat acest lucru la învierea Sa, când i-a spus Mariei că încă nu Se urcase la Tatăl (vezi Ioan 20:17). Ţine minte că Isus i-a spus, de asemenea, tâlharului pocăit de pe cruce că va fi cu El în Paradis chiar în acea zi (Luca 23:43). Punând toate aceste fapte laolaltă, ştim că duhul/sufletul lui Isus a petrecut trei zile în inima pământului şi că cel puţin o parte din acel timp l-a petrecut în Paradisul din sheol, din sânul lui Avraam cu tâlharul.

Conform cu Fapte 2:27,31, sufletul Lui a fost în locuinţa morţilor (hades), aici se spune: „despre învierea lui Hristos a prorocit şi a vorbit el, când a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor şi trupul lui nu va vedea putrezirea.” Deci cu toate că trupul Lui, a intrat în putrezire (Fapte 13:34-37), corpul nu a putrezit, deoarece Dumnezeu a intervenit, deoarece sufletul nu a rămas mult timp în locuinţa morţilor, căci după trei zile, la porunca lui Dumnezeu, Isus s-a ridicat din morţi[14], şi sufletul Lui astfel nu a fost lăsat pradă locuinţei morţilor ca în cazul altora.

A fost El însă prezent doar în locul mângâierii din Hades, în sânul lui Avraam, cu tâlharul căruia i-a făcut promisiunea că va fi cu el în paradis? Ca spirit, El a avut capacitatea de a fi prezent şi cu tâlharul în paradis (comp. cu Matei 18:20; 28:20, cu 1Corinteni 5:3; 2Împăraţi 5:26).

În Isaia 53:11, în Biblia Bucureşti 2001, se precizează la n.s. că în Septuaginta şi în ms. de la Marea Moartă, textul apare astfel: „După chinurile sufletului Său va vedea lumina.” Acest text indică că Isus nu este anhilat după chinuri şi moartea de pe cruce; ci, va exista ca spirit văzând lumina. Iar tot despre El se spune în Efeseni 4:9 că: „Se pogorâse în părţile mai de jos ale pământului”. Iar conform cu Matei 12:40, El a fost „în inima pământului”.

Domnul Isus Cristos, nu ne-a răscumpărat doar din păcat şi din moarte, şi El a trebuit să meargă în sheol (hades –iad) ca să ne răscumpere din „din mâna locuinţei morţilor” (Osea 13:14). El a gustat moartea, ca să ne răscumpere din moarte (Evrei 2:14,15), ca să răscumpere sufletele oamenilor din locuinţa morţilor, şi astfel a primit cheile morţii şi ale locuinţei morţilor (Apocalipsa 1:18).

Răscumpărarea efectuată de Isus, prefigurată de ziua ispăşirii la evrei (Levetic 16), este o lucrare dublă: una prefigurată de sacrificarea ţapului prin junghiere, cu sângele căruia urma să se stropească capacul ispăşirii din sfânta sfintelor; iar cu al doilea ţap, ţapul viu numit Azazel (BCR n.s. „ţapul izgonit, ţapul ispăşitor”), trebuia ca marele preot să-şi pună mâinile peste capul ţapului viu şi să mărturisească fărădelegile poporului Israel, iar acest era gonit în pustie unde ducea cu el toate fărădelegile poporului.

În timp ce ţapul ce a fost junghiat reprezintă jertfa Domnului de la cruce, unde s-a vărsat sângele pentru noi, ţapul viu, numit Azazel, reprezintă sufletul sau spiritul lui Isus viu, care a luat păcatele omenirii şi le-a dus în pustia simbolică, adică în locuinţa morţilor.

În ce priveşte textul din 1Petru 3:18-20 unde se spune: „El fiind omorât în carne, dar fiind făcut viu în Spirit; în care, ducându-Se, a predicat şi spiritelor din închisoare” (NTTF -2008).

Acest text este interpretat în trei moduri:

1.       Isus a înviat în corp spiritual, după care s-a dus să predice îngerilor decăzuţi.

2.       Isus a înviat ‚prin Spiritul’ adică prin Spiritul Sfânt”, deoarece aşa traduc unele traduceri, în special bazat pe Textus Receptus.

3.       Isus a continuat să existe ca spirit şi după moartea lui „în carne” după cum este sugerat de unii teologi, şi aşa cum apare în versiunile: BO şi Ntît.

Înainte de a analiza cele trei variante, aş dori să precizez că spiritele din închisoare, nu sunt spiritele celor morţi în potop aşa cum susţin unii teologi, deoarece textul spune că, duhurile au fost neascultătoare „când se făcea corabia” deci înainte de potop, înainte ca oamenii răi să moară, duhurile au fost neascultătoare. Astfel cuvântul„duhurilor” care apare aici, nu se referă la cei decedaţi, ci la îngerii care sunt duhuri (1Împăraţi 22:19-21; Marcu 9:25) şi care au fost neascultători în zilele lui Noe, adică îngerii care au părăsit misiunea lor din cer (2Petru 2:4; Iuda 6; 1Corinteni 6:3), pentru a se căsători cu fiicele oamenilor, dând naştere la eroi (uriaşi), ei sunt descrişi prin expresia „fii lui Dumnezeu” (Geneza 6:1-4) care se referă la îngeri (Iov 1:6,21). Este interesant că manuscrisul Alexandrin (Septuaginta) consemnează că: „îngerii lui Dumnezeu” şi-au luat soţii.

9) La ce se referă expresia „Locuinţa Morţilor”?

Cuvântul „Locuinţa Morţilor”, care apare în majoritatea traducerilor în limba româna, este traducerea cuvântului ebraic „sheol”, care apare de 66 de ori în Biblie şi a cuvântului grecesc „hades” care apare de 10 ori. Atât cuvântul „sheol” cât şi „hades” sunt echivalente (compară Fapte 2:27 cu Psalmul 16:10).

Aceşti termeni au sensul de ceea ce zace dedesubt, partea de jos, groapă, loc subteran, locul unde se află morţii. El se referă la mormântul comun al oamenilor decedaţi, deoarece în ebraică pentru mormânt individual se foloseşte alt termen: „geber” care înseamnă şi loc de îngropare – Geneza 23:4,6,9,20, Vezi 2 Cron. 34:28; Iov 10:19; Ps. 88:5, unde qeber este redat mormânt. Sufletul Domnului nostru a mers în şeol (Ps. 16:10; Fapt. 2:27), dar „groapa [qeber, mormânt] Lui a fost rânduită împreună cu cei răi … şi cu cel bogat.” – Isaia 53:9.

Iar în limba greacă pentru mormânt individual apare: „mnemeiois” (Ioan 5:28,29), sau: „tapos” (Matei 28:1).

În plus, „sheolul” şi „hadesul” nu apare niciodată la plural în Biblie, iar aceasta nu vorbeşte niciodată de „sheolul” sau „hadesul” unei singure persoane, pe lângă toate acestea, omul nu face niciodată în Biblie un  „sheol” sau „hades” ci o groapă sau mormânt, de aceea „sheolul” sau „hadesul” se referă la mormântul tuturor morţilor.

De fapt cât de mare e un mormânt individual ? De cca. 2,5 m pe 1,5 m. Însă despre sheol uitaţi cât este de întins: „cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor: ce poţi şti? Întinderea ei este mai lungă decât pământul şi mai lată decât marea” (Iov 11:8,9; vezi şi Isaia 5:14). Astfel dacă locuinţa morţilor (ebr. Sheol; gr. Hades), are o întindere care cuprinde atât întinderea solului cât şi cea marină, locuinţa morţilor este atât de întinsă cât planeta pământ, deoarece locuinţa morţilor reprezintă mormântul tuturor oamenilor.

Textele Biblice unde apare termenul: „sheol” pe care oricine le poate studia pentru a-şi da seama singur la ce se referă această expresie: Geneza 37:35; 42:38; 44:29,31; Numeri 16:30,33; Deuteronom 32:22; 1Samuel 2:6; 2Samuel 22:6; 1Regi 2:6,9; Iov 7:9; 11:8; 14:13; 17:13,16; 21:13; 24:19; 26:6; Psalmii 6:5; 9:17; 16:10; 18:5, 30:3; 31:17, 49:14,15; 55:15; 86:13; 88:3; 89:48; 116:3; 139:8; 141:7; Proverbe 1:12; 5:5; 7:27; 9:18; 15:11,24; 23:14; 27:20; 30:16; Ecleziast 9:10; Cântarea cântărilor 8:6; Isaia 5:14; 7: 11; 14:9,11,15; 28:15,18; 38:10,18; 57:9; Ezechiel 31:15,16,17; 32:21,27; Osea 13:14,15; Amos 9:2; Iona 2:2; Habacuc 2:5.

Textele Biblice unde apare termenul „hades” sunt următoarele: Matei 11:23; 16:18; Luca 10:15, 16:23; Fapte 2:27,31; Apocalipsa 1:18; 6:8; 20:13,14.

După cum ne-am putut da seama, studiind lista cu toate textele unde apare „locuinţa morţilor” (în original: „sheol” sau „hades”), găsim texte despre Locuinţa Morţilor, pe care credincioşii din V.T. o descriu ca pe un loc al inconştienţei şi inexistenţei:

De pildă, Ecleziast 9:10, spune: „Tot ce găseşte în mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în locuinţa morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune.”

Aici conform concepţiei lui Solomon se arată o totală inactivitate, chiar pe plan mintal. Un alt text este Isaia 38:10,11,18, aici chiar şi credinciosul rege Ezechia în teama lui de moarte, spune despre Locuinţa Morţilor: „…cu acei care locuiesc acolo unde totul a încetat să fie, nu voi mai vedea vreun om.” Deci în Locuinţa Morţilor, nu-l mai vezi  pe oameni, şi acolo totul a încetat să existe, astfel acest rege credincios descrie „sheolul” ca un loc al inexistenţei.

Este clar că în contrast cu Solomon, Ezechia şi alţii din V.T., care aveau o anumită teamă de moarte, credinciosul din N.T. consideră moartea: un câştig, o plecare şi mutare la Cristos (Filipeni 1:21-25).

Astfel cei din V.T. au prezentat, despre sheol, un punct de vedere: uman, profan, şi nu divin, venit nu din perspectiva unei revelaţii, ci din perspectiva observării umane limitate. Sau descris din perspectiva dimensiunii materiale a sheolului, nu a celei spirituale. Căci în sheol merg şi trupurile (dimensiunea materială), descrierea celor din V.T. probabil se concentrează asupra acesteia. Dar există şi o dimensiune spirituală unde merg spiritele/sufletele.

În alte pasaje se arată că în sheol merg şi lucruri fizice, ca de pildă: trupurile moarte ucise de sabie (Ezechiel 31:14-18); perii albi şi însângeraţi (Geneza 44:29; 1Împăraţi 2:6,9); acolo există viermi (Isaia 14:11); la gura „sheolului” se risipesc oasele celor morţi, în el intră bogăţia Ierusalimului (Isaia 5:14; Psalmul 141:7); acolo există arme, săbii, oseminte (Ezechiel 32:27).

În timp ce în alte pasaje, se arată că şi sufletele, nu doar lucrurile materiale merg în locuinţa morţilor (Luca 16:22,23; Fapte 2:27,31).

În concluzie, înţelegem că în locuinţa morţilor (sheolul sau hades), există două dimensiuni, una materială şi un spirituală, acolo sunt şi trupurile fizice, dar şi sufletele sau spiritele acelor trupuri.

Credinţa evreilor din timpul lui Isus, credeau că sheolul avea două compartimente, unul pentru drepţi numit „sânul lui Avraam” şi unul pentru nedrepţi. Parabola lui Isus din Luca 16:19-31, are o anumită asemănare cu o astfel de viziunea asupra sheolului. Dar nu numai această parabolă prezintă o existenţă în locuinţa morţilor, ci şi în cazul: regelui Babilonului şi în cazul Faraonului şi a mulţimii Egiptului.

Astfel în Isaia 14:9-17 profetul inspirat de Dumnezeu declară: „Locuinţa morţilor de dedesubt se mişcă pentru tine, ca să te întâmpine la venirea ta. Pentru tinetrezeşte umbrele, pe toate căpeteniile pământului; i-a ridicat de pe tronurile lor pe toţi împăraţii pământului. Toţi aceştia vor răspunde şi vor zice…Cei care te vor vedea se vor uita ţintă la tine, te vor privi zicând…” (Biblia Bucureşti 2001; vezi şi NW).

În acest text se vorbeşte cum regele Babilonului se coboară în locuinţa morţilor, unde sunt umbrele (suflete) altor regi, care iau cuvântul şi vorbesc, ei îl văd pe regele Babilonului (v.16) şi îi deplâng soarta. Aici nu e vorba de descriere figurată a sheolului (locuinţei morţilor), nici de o vorbire figurată, căci e vorba de personaje reale, de oameni, nu de cetăţi ca şi în Isaia 29:4.

Tot la fel în Ezechiel 32:21-32 se precizează starea unor personaje reale în sheol: „Atunci vitejii cei puternici vor vorbi în locuinţa morţilorFaraon îi va vedea şi se va mângâia pentru toată mulţimea lui…căci l-am lăsat să răspândească groaza în ţara celor vii. De aceea Faraon şi toată mulţimea lui se vor culca împreună cu cei netăiaţi împrejur, cu cei ce au murit ucişi de sabie, zice Domnul Dumnezeu.”

Deci este interesant că se descrie locuinţa morţilor, ca un loc unde cei morţi pot comunica şi vorbi, un loc unde se pot vedea unii pe alţii.

Este clar că locuinţa morţilor constituie pentru cei răi o pedeapsă temporară până la judecată (Luca 16:22,23), care are loc la învierea generală, când se vor sfârşi cei o mie de ani (Apocalipsa 20:5-14).

Ea este o stare intermediară din clipa morţii, până la judecată. Doar de la învierea Domnului, cei credincioşi în Cristos, merg după moarte în locuinţa din ceruri şi nu în locuinţa morţilor (2Corinteni 5:1-8).

Unii teologi susţin că şi cei din V.T. o dată cu învierea Domnului sau mutat în cer cu Domnul Isus, argumentele lor sunt învierile ce au avut loc o dată cu învierea Domnului (Matei 27:51-53), sau pasajul din Efeseni 4:8-10. Dacă analizăm textele observăm că nu se spune nimic de un transfer al sufletelor din hades (compartimentul: sânul lui Avraam) în cer, cu Domnul Isus. Astfel eu cred că mai degrabă sufletele celor din V.T. cât şi celor nedrepţi (compartimentul chin), cât şi cei drepţi din alte timpuri, dar care nu au experimentat naşterea din nou, vor rămâne în hades până la înviere/judecată, când hadesul va fi golit de morţi (Apocalipsa 20:11-14). Această interpretare coincide cu descrierea lui Isus a învierii şi judecăţii generale, când vor învia împreună nedrepţi cu drepţi (V.T.) la judecată (vezi Matei 12:41,42). Doar atunci cei drepţi vor ieşi din hades, şi după ce vor trece de judecata de la tronul lui Dumnezeu vor fi mutaţi pe pământul nou.

În continuare aş dori să fac unele precizări despre iad.  Vezi pagina 03

***********************************************************************

Saituri partenere:

http://crestiniiazi.wordpress.com

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: