Judecata

13) Ce învaţă Biblia despre judecată?

Cine este judecătorul şi pentru cât timp?

Conform Bibliei Dumnezeu este Judecătorul, El are atributul şi calitatea de judecător al universului, deoarece El este Cel care a creat universul (proprietarul), şi Cel care a dat legi în Univers (Psalmi 94:2; Isaia 33:22; Evrei 12:23; Iacov 4:11; 1Petru 1:17), şi prin urmare El este garantul justiţiei şi al dreptăţii, căci în Psalmul 89:14 se spune:„Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie”.

Dumnezeu este un Judecător etern, nu doar în unele situaţii, deoarece aceasta este caracterul lui etern, caracterul de a judeca, analiza, tot ceea ce se întâmplă în univers (Psalmii 7:11; 9:4; Isaia 33:22; Evrei 12:23). Doar că după ce va fi învins ultimul duşman, moartea, nu va mai fi nevoie de judecată, în sensul de judecată pentru osândă sau pedeapsă (1Corinteni 15:24-28).  Dar şi până atunci, nu doar când se ţine o sesiune sau şedinţă pentru judecată, Dumnezeu judecă; ci putem spune că El judecă tot timpul, în sensul că cercetează faţa pământului, cercetează rapoartele îngerilor, etc. (Psalmii 14.2; 53:2; 1Cronici 16:9; Zaharia 6:1-8; Apocalipsa 5:6).

Doar Dumnezeu singur judecă? Nu, conform Scripturii, în V.T. Dumnezeu a rânduit judecători în poporul Israel (vezi cartea Judecători); aceştia sunt numiţi „dumnezei”în mijlocul căror Dumnezeu judecă, în Psalmul 82.

Mai târziu regele uns de Dumnezeu, stătea pe tronul lui Yahweh şi judeca (1Împăraţi 7:7), tot la fel şi bătrânii ce judecau la poarta cetăţii (Rut 4:1-12; 1Împăraţi 21:8). Însă Dumnezeu a dat toată judecata Fiului Său o dată cu venirea acestuia pe pământ (Ioan 5:22,23).

În vechime îngerul lui Yahweh, şi probabil şi ceilalţi îngeri, erau activi în judeca (Exod 23:20-22); sau a aplica sentinţa judecătorească (2Împăraţi 19:35; Psalmi 103:20).

În cer îngerii sunt prezenţi când au loc judecăţi, ba chiar sunt implicaţi în mijlocire pentru cei vinovaţi (Iov 33:23-26); ei fac unele  propuneri (2Împăraţi 22:19,20); şi reprezintă pe oamenii de care au grijă în faţa tribunalului ceresc (Matei 18:10). Este posibil, să existe un consiliu de judecată, compus din îngeri, cel puţin Scriptura arată (vezi: 1Regi 22:19-23; Iov 1:6-12; 2:1-7; 33:23-25; Daniel 7:9-10).

Însă, cel mai important lucru ce trebuie să-l reţinem este că în primul rând, Dumnezeu judecă prin Cristos (Romani 2.16), căci Lui i-a fost dată toată judecată (Ioan 5:22). La rândul lui Isus, dă dreptul de a judeca şi fraţilor Săi, adică sfinţilor (1Corinteni 6:2,3; Daniel 7:22; Apocalipsa 20:4).

Tipuri de judecată:

Însă în timp ce Dumnezeu judecă, analizează şi acţionează sau dă porunci de acţiune îngerilor, în virtutea acestor judecăţi, care nu sunt ţinute cu vinovaţii de faţă (Geneza 18:20-32; 2 Împăraţi 19:35), ei primesc doar plata pentru faptele şi atitudinile lor, fără a fi de faţă când s-a luat hotărârea de pedeapsă.

De aceea, trebuie să facem diferenţa dintre judecata lui Dumnezeu cu oamenii individuali, sau cu oraşe, naţiuni, fără ca aceştia să fie de faţă la tribunalul ceresc (comp. cu Daniel 7:9-12), sau când se pronunţă sentinţa şi judecata, cu situaţiile când cei în cauză vor fi faţă în faţă cu judecătorul (Apocalipsa 20:11-14).

De asemenea trebuie să facem diferenţa dintre sentinţe ne-definitive, ce pot fi modificate prin pocăinţa celor în cauză, sau prin mijlocirea altora (Iona 3.1-10; Ieremia 18:7-10; Exod 32:10-14), şi sentinţe definitive, eterne (Matei 25.41,46).

Trebuie de asemenea să facem diferenţa dintre judecata individuală sau personală, colectivă a unui oraş sau a unei ţări, judecata din timpul vieţii corectivă, şi cea de după moarte individuală temporară, şi cea eternă, definitivă.

De pildă, Scripturile  vorbesc despre judecata şi executarea lui Er şi Onan (Geneza 38:7-10), judecarea şi pedepsirea lui Anania şi Safira (Fapte 5:1-10), sau a unor creştini individuali din Corint (1Corinteni 11:31,32). Dar vorbeşte şi de judecata colectivă şi distrugerea oraşelor Sodoma şi Gomora (Iuda 7;Geneza 19:24-29), executarea judecăţii asupra lui faraon şi a armatei sale (Exod cap. 14), distrugerea canaaniţilor (Iosua cap.6;10-12), o altă pedeapsă a fost când îngerul lui Iahweh a omorât 185.000 de asirieni (2Împăraţi 19:35), alte executări ale justiţiei divine este distrugerea Ierusalimului de către babilonieni (2Cronici 36:14-21), etc.

Uneori judecata şi pedeapsa de peste o comunitate, îi poate afecta şi pe cei nevinovaţi din aceea comunitate (Numeri 14:21-33; Iosua cap. 7), cât şi plantele, animalele şi solul – mediul înconjurător (comp. cu Geneza 3.15-18; 6:13-8:22; 2Cronici 7:14; Leviticul 18:25-27). De aceea, îndemnul Bibliei este ca cei drepţi să se separe de cei nedrepţi (2Corinteni 6:14-18; Apocalipsa 18:4,5).

Dar există şi o judecată a sufletelor după moarte, numită în teologie: „judecată personală” e posibil că în textul din Evrei 9:27 să facă referire la o judecată imediat după moarte, căci aici se spune: „Şi după cum oamenilor le este rânduit să moară odată, iar după aceasta este o judecată Situaţia poate fi comparată cu un acuzat dintr-un tribunal pământesc prins pentru o infracţiune, el ajunge în faţa judecătorului, care înainte de a stabili sentinţa, dă un timp atât acuzatorilor cât şi acuzatului să caute probe, iar până la înfăţişarea pentru stabilirea sentinţei definitive, acuzatul stă în arest.

Aceasta nu însemnă însă că neapărat sufletele trec pe la tronul lui Dumnezeu, cum cred unii teologi, ci din parabola din Luca 16, mai degrabă îngerii buni duc sufletele drepte în cer la Domnul (sau în cazul celor din V.T. în sânul lui Avraam), iar sufletele nedrepte sunt duse probabil de demonii în adânc unde vor fi chinuiţi în funcţie de gravitatea păcatelor lor. Astfel Dumnezeu pe cei nedrepţi îi aruncă în locuinţa morţilor, provizoriu, aşteptând ca întreaga omenire să ajungă la punctul final, şi să fie prezenţi toţi sfinţii (judecătorii secunzi), toţi martorii, toţi cei ce au fost nedreptăţiţi, la marea zi de judecată de la tronul mare şi alb, când se va face dreptate (Apocalipsa 20:11-15).

Chiar dacă potrivit mărturiei multora care au experimentat moartea clinică, li s-a arătat filmul vieţii cu faptele bune şi rele pe care le-a comis persoana în cauză în viaţa ei, totuşi Dumnezeu va da sentinţa şi pedeapsa definitivă după mileniu. Atunci vor fi prezenţi la judecată toţi cei din hades, dar şi toţi sfinţii care vor judeca alături de Cristos, acesta poate este unul dintre motive pentru care judecata şi pedeapsa de după moarte nu este una eternă, deoarece o parte din sfinţi, din creştini nu sunt de faţă (comp. Amos 3 :7 cu 1Corinteni 6:2,3; Daniel 7:22; Apocalipsa 20:4).

Judecăţi în viitor:

În viitor Biblia vorbeşte de patru perioade de judecată:

1. Judecata din timpul necazului celui mare şi executarea ei asupra pământului şi a oamenilor, judecată executată prin plăgi descrise în Apocalipsa cap. 6-18.

2. La venirea Domnului Isus Cristos, în mod vizibil pe Muntele Măslinilor (Fapte 1:9-12; Zaharia 14:4), El va despărţi oile (creştinii adevăraţi) de capre (creştinii falşi şi ne-creştinii) sau grâul de neghină (Matei 13:30,39-42; 25:31-46), cât şi judecata fiarei şi a armatelor ei (Ap.16:14-16;19:11-21). Toţi aceştia vor suferi o pedeapsă veşnică, fiind aruncaţi în focul veşnic (Matei 25:41,46). La această judecată de la venirea Domnului şi la executarea ei, vor participa şi sfinţii de pe Pământ (1Corinteni 6:2; Ap.2:26,27;17:14).

3. Pe parcursul mileniului vor fi judecaţi  oamenii ce se răzvrătesc şi vor fi pedepsiţi (Isaia 65:20;66:23,24; Zaharia 14:16-19).

4. Când se vor împlinii cei o mie de ani, va avea loc judecata finală şi generală, atât a celor vii cât şi a celor morţi (2Timotei 4:1). Cei vii, sunt cei ce au supravieţuit sfârşitului pocăindu-se în ziua de mânie a lui Dumnezeu (Zaharia 14:16; Mica 4:1-4; Apocalipsa 20:3; Ioel 2:32), şi care au trăit pe Pământ o mie de ani, dar la sfârşitul celor o mie de ani, Satan va fi dezlegat şi va înşela pe unii dintre aceştia, iar toţi aceştia vor fi arşi de un foc din cer, iar Satan împreună cu demonii, va fi aruncat în lacul de foc (Ap.20:1-10; Matei 25:41).

Morţii care nu au înviat la prima înviere, vor învia când se vor împlini cei o mie de ani (Ap.20:5). Atunci vor învia cei drepţi şi cei nedrepţi (Fapte 24:15), cei drepţi pentru viaţă veşnică, datorită faptelor bune făcute înainte de a muri; iar cei nedrepţi vor fi judecaţi pentru faptele lor rele consemnate în cărţile din cer (Ap.20:11-15; Daniel 12:2; Ioan 5:28,29).

Judecata pentru cei din timpurile de neştiinţă:

Dar ce se întâmplă cu cei ce n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, sau cei din timpurile de neştiinţă (Fapte 17:30)? Aceştia sunt fie în categoria drepţilor, fie în cea a nedrepţilor fiind judecaţi pe baza receptivităţii lor la mărturia lui Dumnezeu prin creaţia Sa (Fapte 14:16,17; Romani 1:19,20), prin conştiinţa lor, în care era implantată într-o anumită măsură legea lui Dumnezeu (Romani 2:14,15), pe baza consecvenţei lor în aplicare la principiile hotărâte şi acceptate de ei ca reprezentând binele (Ezechiel 18:29,30). În plus, Cristos ştie dacă ar fi fost receptivi la vestea bună dacă ar fi auzit-o sau dacă nu ar fi fost receptivi (compară cu Deuteronom 31:27; Romani 2:16).

Atunci când Biblia spune că „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30). Se referă nu că oamenii din timpurile de neştiinţă, vor mai avea o şansă la pocăinţă pe parcursul mileniului, sau după; ci, se referă la faptul că Dumnezeu nu îi judecă după normele Evangheliei, deoarece aceştia nu au cunoscut-o. Dumnezeu nu le putea pretinde pocăinţa înainte, atunci când ei erau în ignoranţă. Însă ei vor fi judecaţi după alte principii pe care le-am menţionat mai sus. Însă Dumnezeu spune despre ei că cu toate că nu cunosc Evanghelia, au avut posibilitate să-l cunoască pe Dumnezeu prin creaţia Sa, căci este scris în Romani 1:19-21: Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit”. Astfel, nici un om nu poate spune: Eu nu am cunoscut pe Dumnezeu, deoarece Biblia precizează clar: ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu… când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi

Astfel, oamenii vor fi judecaţi după Evanghelie, dar dacă nu au auzit Evanghelia, tot vor fi judecaţi, însă după criteriu informării prin creaţie, prin conştiinţă, sau în cazul celor din V.T. după criteriul legii lui Moise (Romani 2:12). Aşa că nimeni nu scapă de judecată şi răsplată sau condamnare, nici chiar cei din timpurile de neştiinţă, despre care Pavel spune că Dumnezeu le trece cu vederea, însă acolo se referă că Dumnezeu trece cu vedere imposibilitatea lor să se pocăiască şi să asculte de Evanghelie, dar nu însemnă că nu-i va judeca după alt criteriu.

La sfârşitul celor o mie de ani după judecata finală, nu va mai fi o altă judecată deoarece moartea va fi nimicită (Isaia 25:8), şi doar cei ce prin pedeapsa lor, nu au ajuns în iad (hades), ci au ajuns chiar în Gheena (focul veşnic), nu vor mai învia la judecată, şi nu vor mai fi pedepsiţi. Exemple în acest sens sunt, cei din Sodoma şi Gomora (Iuda 7); cei din potop (2Petru 2:5,6); înecaţi la Marea roşie (Exod 14:13); nu vor mai fi înviaţi la judecata finală, căci ei deja au fost judecaţi, condamnaţi, executaţi, şi sunt deja în moarte eternă, nimicire (ca trup), în focul etern (ca spirite), (vezi: Psalmul 28:5; Isaia 26:14; Ieremia 51:56,57), şi suferă deja chinul etern ca spirite/suflete pentru păcatele lor. Tot la fel şi cei ce vor fi judecaţi la venirea lui Isus, nu vor mai fi înviaţi şi judecaţi la judecata finală, căci ei vor avea o sentinţă definitivă, deoarece vor suferi o pedeapsă eternă (Matei 25:41,46; 2Tesaloniceni 1:6-10).

Pe ce bază se fac judecăţiile?

Dumnezeu nu emite judecăţile Sale pe criterii etnice, rasiale, naţionale, sociale, deoarece El este nepărtinitor (Romani 2:11). Judecăţile sale se vor face pe baza dreptăţii Lui, iar oamenii vor fi judecaţi pe baza faptelor lor consemnate în mod exact în cărţile din cer (Daniel 7:10; Apocalipsa 20:12). Nici chiar lucrurile ascunse nu au scăpat de vederea lui Dumnezeu (Eclesiastul 12:14). Bineînţeles că nu putem înţelege pe deplin judecata divină, căci judecăţile Lui sunt de nepătruns (Romani 11:33). Însă Biblia ne descoperă câteva criterii de judecată:

Criteriul de judecată este adevărul, este Evanghelia, care este Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 2:2,16), dar se va avea în vedere şi cunoştinţa oamenilor, după cum am explicat în subcapitolul anterior. Alte criterii de judecată sunt:

&   Criteriu vorbirii – Matei 12:36,37: „Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.”

&   Criteriu judecării drepte şi a măsurării drepte – Matei 7:2: „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.

&   Criteriu milei – Iacov 2:13: „căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata.”

Dar cel mai important criteriu, este acceptarea sau ne-acceptarea lui Cristos, Biblia spune clar în Ioan 3:18: Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” Orice om care a respins conştient Evanghelia va suferi o pierzare eternă (2Tesaloniceni 1:8,9), cât şi orice om care nu l-a recunoscut pe Dumnezeu pe baza creaţiei (Romani 1:19-21).

Vor fi şi creştinii judecaţi?

Creştinii adevăraţi nu vor fi judecaţi pentru a se vedea dacă vor primi viaţa veşnică sau nu; căci Cristos Fiul lui Dumnezeu a promis în Ioan 5:24: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul meu şi crede în Cel care m-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Deci un creştin adevărat are în momentul când crede, viaţa veşnică şi nu merge la judecata unde se stabileşte dreptul la viaţă veşnică; ci, la o judecată pentru a i se da poziţia corespunzătoare din cer, adică să stăpânească peste cinci cetăţi sau pentru zece cetăţi în funcţie de  faptele pe care le-a făcut pe pământ (Romani 14:10-12; 2Corinteni 5:10; Luca 19:16-19).

Acum după ce am trecut în revistă învăţătura Bibliei despre judecată, să trecem în revistă în continuare ce învaţă cei ce cred în moartea sufletului, despre judecată:

 

14) Judecata în viziunea adventistă

Conform doctrinei adventiste, în anul 1844 a început curăţirea sfântului locaş din ceruri şi a început judecata. Bazat pe cartea Daniel şi pe cartea Evrei, ei au construit o doctrină, numită: „judecata de cercetare”, şi susţin cum că în 1844 Domnul s-a aşezat la dreapta scaunului din cer (Evrei 8:1) şi a început curăţirea sanctuarului (Daniel 8:13,14) de păcatele recunoscute şi mărturisite de la începutul istoriei şi depuse asupra sanctuarului. Judecata care a început în 1844 are caracter investigativ, de cercetarea a evidenţelor, de selectare a persoanelor care au trăit şi l-au iubit pe Domnul. Când lucrarea de ispăşire din sanctuar va fi terminată, fiecare om rămâne la caracterul dobândit până la aceea data, orice schimbare este îngheţată, este închiderea harului, Domnul Isus îşi încheie lucrarea de apărare, părăseşte sanctuarul şi posibilitatea de iertare nu mai există. Apoi încep evenimentele revenirii Domnului.

A doua sesiune de judecată, este pentru cei ne-mântuiţi din faţa tronului Alb (Apocalipsa 20:11-15). Iar toţi vor fi consumaţi de foc din cer de care vor avea parte atâta îngerii răi cât şi oamenii rebeli.

Este această doctrină Biblică? Sunt aceste date adevărate şi Biblice?

Când Cristos nu S-a întors aşa cum s-a prezis, în 1844, adventiştii au inventat o învăţătură pentru a încerca să explice că ceva s-a întâmplat de fapt în 1844. Conform acestei învăţături, Ziua cerească a Ispăşirii a început în 1844 iar Isus S-a mutat dintr-o încăpere a sanctuarului în alta, închizând uşa după El:

„Această uşă n-a fost deschisă până nu s-a terminat mijlocirea lui Isus în Locul Sfânt al sanctuarului în 1844. Apoi Isus S-a ridicat şi a închis uşa Locului Sfânt şi a deschis uşa Locului Preasfânt, a trecut dincolo de a doua perdea, unde stă acum lângă chivot şi unde se află speranţa Israelului. Am văzut că Isus închisese uşa locului Sfânt şi nici un om n-o poate deschide; Şi că a deschis uşa locului Preasfânt şi nimeni n-o poate închide.(Apoc. 3:7,8).” Scrieri timpurii,p. 42

„Aşa că atunci când Hristos a intrat în Sfânta sfintelor pentru a sfârşi lucrarea ispăşirii, El Şi-a terminat lucrarea în prima încăpere.” Tragedia veacurilor,p. 428

Unde S-a dus Hristos când S-a înălţat?

Făcând comparaţie între dovezile biblice găsite în descrierea din Vechiul Testament a Zilei ispăşirii (Levetic 16) cu descrierea din Noul Testament a Zilei Ispăşirii (Evrei 9) vom descoperi exact când a avut loc Ziua Ispăşirii.

„Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.. Evrei 9:24

Unde e „prezenţa lui Dumnezeu”?

„Domnul a zis ui Moise: „ Vorbeşte fratelui tău Aaron şi spune-i să nu intre tot timpul în sfântul locaş, dincolo de perdeaua dinăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor.” Levetic 16:2

Observaţie: Locul prezenţei Domnului în cortul din Vechiul Testament era pe scaunul harului din Locul Preasfânt. Pentru ca Cristos să intre în „prezenţa lui Dumnezeu” trebuia să intre în Locul Preasfânt ca să apară înaintea scaunului harului lui Dumnezeu.

A deschis Isus drumul spre Locul Preasfânt a înălţarea Sa?

„Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său…” Evrei 10:19,20

„Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să im ajutaţi la vreme de nevoie.” Evr. 4:16

Observaţie: Isus ne-a deschis calea spre Locul preasfânt, ca să putem aduce cererile noastre direct la „tronul harului. Tronul harului este Scaunul Harului din Locul preasfânt unde se află „prezenţa lui Dumnezeu”.

ÎNTREBARE: Cum puteau oamenii păcătoşi să aibă acces în locul preasfânt timp de 1800 de ani, până în 1844 dacă nu Însuşi Hristos făcea lucrarea de ispăşire din locul preasfânt?

Există o „perdea” literală în Cer?

Toate lucrurile din cortul din Vechiul Testament arătau spre lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc, „perdeaua” era un simbol a lui Isus: „Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o E, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său.” Evrei 10:19,20

Isus Cristos este „perdeaua” conform cu Evrei 10:19,20! Tocmai de aceea, observaţi ce s-a întâmplat când a murit Isus:

„Perdeaua dinăuntrul templului s-a rupt în două de sus până jos” Marcu 15:38.

Ruperea perdelei, arăta că Cristos deschisese calea spre Locul Preasfânt. Cristos Însuşi este perdeaua care „s-a rupt”. La fel cum preotul din Levitic slujea în cortul pământesc, „preoţia cerească” (1Petru 2:9) a credincioşilor are acces în cortul ceresc. Spre deosebire de preoţia din Levitic, totuşi, „preoţia cerească” are acces direct la „tronul harului” prin „calea nouă şi vie” pe care ne-a deschis-o Cristos prin perdeaua care e trupul Său. Prin urmare, avem acces în Locul preasfânt prin Cristos. Deoarece perdeaua s-a rupt, nu mai există două încăperi în templu, adică: sfânta şi Sfânta sfintelor, ci doar una: Sfânta Sfintelor sau Locul Preasfânt, în care intră atât marele Preot: Isus, cât şi creştinii care sunt preoţi ai lui Dumnezeu.

Concluzie

Nu există nici măcar un cuvânt în Noul Testament care să arate că Isus S-a mutat din Locul Sfânt în Locul Preasfânt la un anumit moment în istorie. Dimpotrivă, toate dovezile biblice arată că Hristos a împlinit Ziua Ispăşirii la înălţarea Sa:

&   Cristos a venit ca Mare preot în templul Său (Evr. 9:11).

&   A intrat acolo cu sângele Său (Evr. 9:12).

&   A curăţat copiile cereşti cu sângele Său (Evr. 9:23).

&   A intrat în prezenţa lui Dumnezeu (Evr. 9:24).

&   Sângele Lui a curăţat poporul Său de păcate (Evr. 9:14).

&   Ispăşirea a fost făcută (vezi Evr. 10:11-14). La înălţarea Sa, Cristos a împlinit toate aspectele Zilei Ispăşirii descrise în Levitic 16!

Această învăţătură despre „judecata de cercetare”, este nebiblică, din multe motive, unul dintre ele este că ispăşirea prezentată de AZS ca începând în 1844, este opusă ispăşirii complete învăţate de biserica creştină şi anulează cartea Evrei care afirmă clar şi fără echivoc: „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat PENTRU TOTDEAUNA la dreapta lui Dumnezeu.” (Evrei 10:12). Cristos a plătit pe deplin pentru păcatele noastre, ispăşindu-le pe deplin. Nici un alt verset din Scriptură nu învaţă altfel.

Un alt punct ne-biblic al judecăţii de cercetare este calculul anilor. Căci punctul de pornire al perioadei celor 2300 de ani ne este dat în profeţia celor 70 de săptămâni din Daniel 9:24-27. Cele 70 de săptămâni = 490 de zile profetice = 490 ani (conform principiului zi-an) aparţin perioadei profetice de 2300 ani din capitolul 8:14. 

Punctul de plecare pentru cei 490 ani (70 săptămâni) este decretul lui Artaxerxe Longimanus din anul 457 î.e.n. prin care se decreta reconstruirea Ierusalimului. Deoarece cele 70 de săptămâni fac parte din perioada mai lunga a celor 2300 de seri şi dimineţi, punctul lor de plecare este acelaşi – anul 457 î.e.n. Pornind de la anul 457 î.e.n., cei 2300 de ani ne duc pana în anul 1844, când, conform profeţiei din Daniel 8:14, Sanctuarul ceresc trebuia să fie curăţit.

Acest calcul pleacă de la o premiză greşită, decretul de reconstruire a Ierusalimului nu s-a dat în 457 î.e.n., ci în 445 î.e.n., deoarece s-a dat în al douăzecilea an al lui Artaxerxes (Neemia cap.2), iar Artaxerxes şi-a început domnia în 465 î.e.n. În plus, cele 2300 de zile din Daniel 8:14 sunt zile, căci este vorba de 2300 de seri şi dimineţi, şi nu se aplică principiul de un an pentru o zi din Daniel 9:24-26. Ele încep în viitor, când se va opri jertfa necurmată (Daniel 8:9-14; 11:31-35). Observaţi afirmaţiile AZS şi apoi verificaţi textele Biblice aferente, şi veţi vedea că nici un text nu susţine afirmaţiile lor:  

JUDECATA DE CERCETARE: începută în anul 1844, în Sanctuarul ceresc: Descrierea scenei judecaţii: Apocalipsa 14:7; Daniel 7:9-10. (Textele nu se referă la anul 1844).

Cine este judecat cu aceasta ocazie? 1Petru 4:17, Toţi cei care au intrat vreodată in slujba lui Hristos, luând asupra lor Numele Lui. [Pasajele vorbesc de o judecată de la sfârşit, cu consecinţe asupra naţiunilor necredincioase nu doar asupra creştinilor, iar în 1Petru 4:17 este vorba de judecata de la casa lui Dumnezeu din primul secol care s-a manifestat prin îngăduirea unor persecuţii peste creştinii de atunci cu scop de cernere, vezi v.16-19].

Cine este Mijlocitorul? Isus, în calitate de Mare Preot şi Avocat al celor credincioşi: Ioan 2:1; Evrei 9:24; 7:25; 4:15-16. Scena în care Domnul Isus se înfăţişează înaintea Tatălui în favoarea celor credincioşi este descrisa în Daniel 7:13.

[Daniel 7:13, 14 este o înfăţişare nu pentru a Mijloci pentru cineva; ci, pentru a primi: stăpânire, glorie, etc.]

Care sunt efectele acestei judecaţi de cercetare? Soarta fiecărui om va fi hotărâtă, fie spre viaţa veşnică, fie spre moarte veşnică: Apocalipsa 22:11-12. De acesta judecată este nevoie pentru ca la revenirea Sa, Domnul Hristos să-i poată răsplăti pe cei găsiţi pregătiţi: Apocalipsa 22:12.

[Soarta este hotărâta atunci la venire nu mai devreme, atunci are loc judecata nu mai devreme, după cum afirmă clar Biblia în 1Corinteni 4:5: „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” (vezi şi Matei 19:28; 25:31-33; Romani 14:9-13)]. Textul din Apocalipsa 22:11,12 nu vorbeşte de o sfinţire a credincioşilor după 1844, sau de o persistare în întinare a celor nedrepţi după 1844, cum interpretează AZŞ acest pasaj, ci acest proces are loc chiar de atunci când a scris Ioan cartea (vezi v.9-11). Comentariile sunt de prisos, în Biblie nu găsim doctrina „judecăţii de cercetare”, ba mai mult, informaţiile şi învăţăturile Bibliei, infirmă o astfel de teză şi ca principiu şi ca date cronologice.

 16) Care este pedeapsa finală pentru păcate?

Problema „pedepsei finale” cuvenite răzvrătiţilor care Îl resping pe Dumnezeu este o temă crucială. Ea ne ajută să avem o imagine corectă despre caracterul drept al lui Dumnezeu. Astfel în loc să lăsăm imaginaţia noastră sau a altora să ne compună teologia justiţiei divine, mai bine să cercetăm ceea ce stă scris pentru noi – Scriptura, ca „să învăţaţi să nu treceţi peste „ce este scris” (1Corinteni 4:6).

Astfel, în acest capitol mă refer la pedeapsa finală a celor răi, nu la cea din timpul vieţii, sau la cea din starea intermediară dintre moarte – înviere, din locuinţa morţilor. În acest capitol mă refer strict la pedeapsa finală, ultima, care se va manifesta fie la judecata când va veni Isus Cristos (Matei 25:31-46), fie după mileniu, la învierea generală şi judecata de la scaunul de judecată mare şi alb (Apocalipsa 20:11-15).

În ambele situaţii, cei răi se vor întâlni cu judecătorul în mod real (Matei 24:30 comp. cu Apocalipsa 20:11,12), în ambele situaţii se vor pronunţa sentinţe eterne, iar pedeapsa pentru cei răi va fi identică în ambele situaţii: „focul cel veşnic”„pedeapsă veşnică”, sau „lacul de foc” ambele fiind aceiaşi pedeapsă (comp. Matei 25:41 cu Apocalipsa 20:10).

Majoritatea teologilor cred că plata pentru păcate, este un chin etern. În opoziţie cu aceştia se află adventiştii, Martorii lui Iehova, studenţii în Biblie, etc. care susţin că pedeapsa focului etern este un simbol al morţii, nimicirii, anhilării, distrugerii. Unii (adventiştii, etc.) cred însă într-un chin temporar al celor răi, care se finalizează în moarte sau distrugere, alţii (Martorii lui Iehova, etc.) nu învaţă nici măcar de un chin temporar.

A da un răspuns exact şi sigur, pe baza Sfintelor Scripturi, nu este uşor, din cauză că unele pasaje par contradictorii, de fapt, aproape la orice argument se poate aduce contra argument. De asemenea, nu toate descrierile sau expresiile folosite ale pedepsei eterne sunt concludente.

Chiar cercetătorii sinceri îşi dau seama de dificultatea de a trage o concluzie, ca şi în cazul autorului Dicţionarului Biblic Ilustrat, care spune: „…Învăţătura NT întăreşte acest crez mai vechi. Focul iadului nu poate fi stins (Marcu 9:43), este etern (Matei 18:8). iar pedeapsa aceasta este opusul vieţii veşnice (Matei 25:46). Nu există nici o idee care să sugereze că aceeia care intră în iad ies vreodată din el. Totuşi, NT lasă loc pentru credinţa că în timp ce iadul, ca manifestare a mâniei implacabile a lui Dumnezeu împotriva păcatului, este nesfârşit, existenţa celor care suferă s-ar putea să nu fie nesfârşită. Este dificil să reconciliem împlinirea finală a întregului univers în Cristos (Efeseni 1:10; Coloseni 1:20) şi existenţa permanentă a celor care îl resping pe Cristos. Unii teologi au susţinut că o pedeapsă eternă este eternă prin efectele sale; în orice caz, etern nu înseamnă neapărat „fără sfârşit”, ci subînţelege „o perioadă lungă care depăşeşte orizontul mintal al scriitorului” (J. A. Beet). Pe de altă parte, Apocalipsa 20:10 indică un chin conştient şi nesfârşit pentru diavol şi agenţii lui; este adevărat că afirmaţia este făcută într-un pasaj încărcat de simboluri şi unii afirmă că un sfârşit similar îi aşteaptă pe oamenii care refuză să se pocăiască în final. În orice caz, nu ar trebui să permitem nici unui gând să ne distragă atenţia de la seriozitatea avertismentelor Domnului nostru cu privire la realitatea judecăţii făcute de Dumnezeu în lumea viitoare…”

Însă există şi pasaje, hotărâtoare, clare, şi care nu ne vor permită să interpretăm alt fel, şi care vor fi decisive în a trage concluzia corectă, aşa cum face referire acest dicţionar în ultima parte acestui citat.

Revenind la Biblie, cartea de căpătâi a creştinului, deoarece în anumite pasaje se vorbeşte de chinuri, iar în altele de moarte, nimicire, poate duce la confuzie în mintea multora. De aceea să vedem în continuare:

 

NIMICIREA ŞI CHINUL VEŞNIC, FAC AMBELE PARTE DIN DOCTRINA BIBLIEI

DESPRE PEDEAPSA DIVINĂ:

Biblia nu se contrazice; ci, se complectează, astfel învăţătura că cei răi vor fi nimiciţi/omorâţi nu elimină doctrina chinului etern. Astfel a crede că cei răi vor fi nimiciţi, distruşi, omorâţi, nu anulează ne-aparat un chin etern. De ce? Deoarece dacă moartea fizică, duce la o despărţire a trupului de suflet (Matei 10:28), atunci şi moartea a doua, cea veşnică, finală, realizează acelaşi lucru, şi anume despărţirea trupul de suflet. Moartea a doua, nimicirea, se referă la uciderea persoanei în lacul de foc, din punct de vedere fizic, însă sufletul lui, continuă să existe, şi acesta este chinuit etern.

Problema este că anihiliştii nu cred într-o viaţă după moarte, într-un suflet care supravieţuieşte morţii fizice, şi de aceea, ei nu înţeleg că Biblia se completează, când susţine şi nimicirea şi chinul, şi astfel sunt nevoiţi să dea la o parte pasajele ce vorbesc de un chin etern ca pedeapsă, fie transferându-le în zona simbolicului, fie susţinând că sunt o interpolare.

Doar acceptând întreaga Biblie, înţelegem că ea nu se contrazice, ci se complectează. Astfel moartea, nimicirea este o parte din pedeapsa lui Dumnezeu, atunci când cei răi sunt aruncaţi chiar de vii în focul etern, sau lacul de foc, ei mor, însă sufletul lor este chinuit etern. Deci doar luând şi textele despre nimicire şi cele despre un chin veşnic, ajungem la un tablou complet al pedepsei lui Dumnezeu, o pedeapsă, atât în ce priveşte şi trupul (moartea), cât şi în ce priveşte sufletul (chinul etern).

În acest sens, avem exemplul fiarei (anticristului) şi a profetului mincinos, doi oameni de care Diavolul se va folosi din plin, să înşele oamenii din perioada necazului celui mare, ambii sunt aruncaţi de vii în lacul de foc (Apocalipsa 19:20), astfel ei mor sau sunt nimiciţi din punct de vedere fizic (vezi şi Daniel 7:11; 2Tesaloniceni 2:8), însă ei ca spirite (suflete) continuă să fie chinuiţi etern, conform cu Apocalipsa 20:10. Chiar şi trupurile lor moarte vor rămâne în lacul de foc, au parte de tratamentul descris prin cuvintele: „viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.” (Marcu 9:48; vezi şi Isaia 66:24).

Deci dacă locuinţa morţilor, avea două dimensiuni, un materială şi una spirituală, tot aşa şi gheena sau lacul de foc, au două dimensiuni, una fizică, a trupului, şi alta spirituală a sufletului, unde acesta este chinuit.

Însă deoarece nu dorim să neglijăm nici o parte a Cuvântului lui Dumnezeu, sau să trecem cu vederea argumentele celor ce susţin anihilarea, le voi prezenta în continuare, ca apoi să le arătăm şi pe acelea ce susţin chinul etern, ca în final să înţelegem că ele nu se contrazic, ci se complectează.

 ARGUMENTE ÎN FAVOAREA UNUI CHIN ETERN

Totuşi Biblia vorbeşte în mod clar, nu doar prin aluzii, de un chin al celor răi, să trecem în revistă aceste texte:

În Evanghelii, Domnul Isus Cristos repetă de mai multe ori ideea potrivit cărora, cei răi, vor fi aruncaţi, fie în cuptorul aprins, fie în întunericul de afară, şi acolo, va fi:„plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. (vezi textele: Matei 8:12; 13:42,50; 22:13; 24:51; 25:30; Luca 13:28).

În majoritatea situaţiilor, se referă la venirea Lui, la judecata Lui, când cei răi vor fi nimiciţi, prin foc, sau sabie, însă chinul nu se referă la acele scurte momente dinaintea morţii, ci acest chin are loc după moartea celor răi, în locul aşa numit „întunericul de afară” sau „cuptorul de foc”. Acest lucru reiese clar şi din pasajul din Matei 24:50,51, NTTF -2008, unde se spune: „Va veni domnul sclavului acela într-o zi în care nu se aşteaptă şi la o oră pe care nu o cunoaşte; şi îl va tăia în două, şi îiva rândui  partea lui cu a ipocriţilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

Deci destinul etern al celor răi, al celor necredincioşi şi ipocriţi (făţarnici) este după tăierea adică omorârea lor fizică. Însă tăierea lor nu reprezintă sfârşitul, şi nici nu duce la inexistenţă, căci ei după tăiere sunt rânduiţi alături de făţarnici, într-un loc unde „va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”.

Acest chin pe care îl vor experimenta cei răi care vor prinde venirea Domnului, cât şi cei răi înviaţi după mileniu, va fi cumplit, deoarece cei neascultători vor suferii un chin, care îi va face să plângă şi să scrâşnească din dinţi de durere, datorită cuptorului aprins şi a întunericului în care se vor afla.

Dar şi datorită posibilităţii de a-i vedea pe cei drepţi bucurându-se, după cum se spune şi la Luca 13:28: „Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară.” Astfel chinul va fi multiplu, pe de o parte, focul, pe de alta întunericul dens şi spiritual, deoarece ei vor fi despărţiţi de lumina şi gloria minunată a lui Dumnezeu, pe de altă parte, vor vedea ce răsplată minunată primesc cei drepţi, îşi vor da seama ce au pierdut fiindcă nu au ascultat, şi în ce loc minunat s-ar fi aflat dacă ar fi ascultat de Dumnezeu.

Tot în Evanghelii, există unele pasaje ce descriu modul cum Isus scotea demonii, aceştia îl roagă în mai multe rânduri să nu fie trimişi în adânc (Matei 8:29; Marcu 5:7; Luca 8:28), unde era un loc de inactivitate pentru ei, ceea ce era neplăcut, chiar chinuitor (2Petru 2:4; Iuda 6). Însă este interesant că ei Îl mai roagă să nu-i chinuiască, ba mai mult, ei spun: „Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?”

Aceste relatări, surmontează imaginea creată de anihilişti, cum că Dumnezeu nu poate chinuii datorită dragostei Sale, o astfel de gândire nu este biblică, deoarece vedem că demonii Îl roagă stăruitor pe Isus: „Te rog nu mă chinui.” Demonii care Îl cunosc pe Isus, nu ar fi strigat cu glas tare această cerere a lor, dacă Isus ar fi în imposibilitate să chinuiască datorită caracterului Său. Ba mai mult, atunci când ei spun: „Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?” Arată că în viitor demonii vor avea parte de un chin ca pedeapsă, textul acesta nu ne spune dacă va fi etern sau temporar, însă cel din Apocalipsa ne precizează că va fi în vecii vecilor (Apocalipsa 20.10).

Nu trebuie să confundăm acest chin etern, cu chinul temporar prezent în unele pedepse divine din actuala lume, cum ar fi cel asupra oamenilor răi sub formă de plăgi în timpul necazul cel mare (Apocalipsa 9:5; cap. 16; etc.).

Pentru a fi sigur că este vorba de un chin etern. Să analizăm următoarele pasaje biblice:

Matei 18:34,35: „Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datoraTot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.”

În această parabolă (Matei 18:23-35), în care iniţial, stăpânul care îl reprezenta pe Dumnezeu, iartă un sclav, sau rob, care avea o mare datorie, dar din cauză că acest rob, nu iartă pe un coleg de sclavie care avea o foarte mică datorie faţă de el, stăpânul aflând, că robul cu datoria mare faţă de el, nu a iertat, nu a urmat exemplul lui, s-a mâniat, şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datorează. Isus confirmă că aşa va face şi Dumnezeu oamenilor care nu iartă. Însă este interesant, că cei neiertători, nu sunt distruşi sau anhilaţi; ci, chinuiţi. Cât timp? Până îşi vor plăti datoria. Pot plăti oameni vreodată datoria faţă de Dumnezeu? Nu (Psalmul 49:7,8). Deci atunci cât timp vor chinui, fiind chinuiţi de chinuitori[17] sau temniceri? Etern. Deci e clar că există un chin etern Isus a învăţat de el când a spus: „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.”.

O altă categorie de dovezi despre un chin etern sunt următoarele:

Matei 12:32: „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.”

Marcu 3:29: „dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.”

Luca 12:10: „Şi orişicui va vorbi împotriva Fiului omului, i se va ierta; dar oricui va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta.”

De ce putem spune, că chinul şi pedeapsa este eternă? Deoarece păcatul, vinovăţia omului este eternă. Omul a respins pe Duhul Sfânt, prin care Dumnezeu dorea să-l convingă că este păcătos, că are nevoie de Cristos, a respins nevoia de Dumnezeu. A ales să trăiască o viaţă independentă, de aceea va avea cea a ales, şi anume a trăi etern fără Dumnezeu în chinuri, în gheena, departe de faţa lui Dumnezeu, şi de locuinţa Lui din Noul Ierusalim.

Chinul este etern deoarece păcatul este etern, este un păcat care nu va fi iertat niciodată, dacă cum spun anihiliştii, prin moarte omul este absolvit de păcat, atunci cum se face că Isus spune ceva contrar? El spune: „dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.” Şi veşnic, nu într-un sens relativ, ci absolut, deoarece „nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor”, adică nici în epoca (gr. aion) viitoare, în epoca împărăţiei lui Dumnezeu eterne. Păcatul pur şi simplu „nu i se va ierta.” Oamenii răi vor muri, fie în ziua de mânie a lui Dumnezeu, fie la judecata finală, când vor fi aruncaţi în lacul de foc, însă moartea lor fizică, nu va absolvi pe acel om de păcat, ci el va avea un păcat etern, şi de aceea sufletul lui va fi chinuit etern.

Apocalipsa 14:9-11: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână,  va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!”

WTS explică că acest chin, „este vorba de nişte profeţi care îi „chinuiesc” pe locuitorii pământului. Acest chin este determinat de umilirea suferită din cauza demascării acestora din urmă prin intermediul mesajelor  proclamate de către aceşti profeţi…Fumul care este adus în legătură cu distrugerea lor în flăcări se urcă în sus pentru veşnicii în sensul că distrugerea lor va fi eternă şi nu va fi niciodată uitată” (Argumente p.143).

În continuare vom explica acest pasaj, încercând să facem o exegeză corectă, luând în considerare: textul, contextul imediat, contextul Bibliei, astfel lăsăm Biblia să explice Biblia. Vom lua pe rând ideile din acest verset:

În primul rând, în context nu este vorba de „de nişte profeţi care îi „chinuiesc” pe locuitorii pământului” , aşa cum susţin Martorii lui Iehova, în interpretarea lor, ci de al treilea înger care proclamă acest avertisment cu glas tare. Ce însemnă însă prima afirmaţie a îngerului:  „…Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei…va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat ne-amestecat în paharul mâniei Lui”? Care este efectul consumării vinului mâniei?

Citind în alte pasaje unde pare această expresie, este vorba de pedeapsa asupra Babilonului celui mare, adică distrugerea lui (Apocalipsa 16:19; 18:6); cât şi pedeapsa asupra altor popoare (Ieremia 25:17,31,33; 49:12,13; 51;39). Înţelegem că a bea din vinul mâniei lui Dumnezeu, înseamnă că vei gusta mânia lui Dumnezeu, omorârea lor. Dar se va opri totul la distrugerea fizică a oamenilor care au acceptat semnul fiarei? Nu căci în continuare se spune: „şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri si înaintea mielului.  Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!”

Este clar că îngerul îi vorbeşte la Ioan despre un chin etern de care au parte cei ce se închină fiarei. Însă adventiştii şi martori, încearcă să răstălmăcească acest text. Martorii, susţin că „Acest chin este determinat de umilirea suferită din cauza demascării acestora din urmă prin intermediul mesajelor  proclamate de către aceşti profeţi”. Textul nu pomeneşte de un chin din cauza unor mesaje proclame, ci din cauza focului şi pucioasei (sulfului).

Anihiliştii aduc ca argument, ca să-şi susţină interpretare cum că nu ar fi vorba de un chin etern, folosindu-se de Isaia 34:6,9-17; Apocalipsa 19:3, ei afirmă că fumul este un simbol, că distrugerea lor va fi nu pentru un timp, ci eternă şi niciodată uitată. În Isaia 34:6,9-17 se afirmă: „Pâraiele Edomului se vor preface în smoală şi pulberea lui în pucioasă; da, ţara lui va fi ca smoala care ardeNu se va stinge nici zi nici noapte şi fumul lui se va înălţa în veci. Din veac în veac va fi pustiit şi nimeni nu va trece prin el în veci de veci.”

În acest pasaj este o profeţie despre ţara şi pâraiele Edomului, aici se spune că ţara aceasta va arde încontinuu, „zi nici noapte şi fumul lui se va înălţa în veci.” Iar anihiliştii spun: Este curios că arheologii au descoperit locul vechiului Edom, este adevărat că nu mai este locuit de oameni, doar vizitatorii mai trec pe acolo, şi doar animalele au un loc statornicit acolo (Isaia 34:11-17). Însă nimeni nu a văzut în Edom, un foc care să nu se stingă, care să fie ca smoala care arde, adică un foc etern, care arde „în veci”. Astfel, explică ei, e posibil ca expresia „fumul lui se va înălţa în veci” să se refere în mod simbolic, că pedeapsa dată Edomului are consecinţe veşnice, şi că niciodată pedeapsa lui Dumnezeu dată Edomului nu va fi uitată, şi nu că ar fi vorba de un fum etern.

Însă care este explicaţia la Isaia 34? Citind contextul, vom vedea că este vorba nu de o profeţie care s-a împlinit, ci care se va împlini în ziua de mânie a lui Dumnezeu (vezi v. 2-8), şi astfel e posibil ca atât cât va fi pământul, focul să ardă încontinuu, şi fumul de acolo să se înalţe, şi locul să fie pustiu, şi doar locuit de animale (v.11-17). Adică ca acest pasaj să se împlinească literal, adică să existe acolo un foc care nu se stinge, şi un fum, care se suie în veci.

Să nu uităm că profetul Daniel, vorbeşte despre Edom, în contextul evenimentelor din timpul sfârşitului (Daniel 11:41); ceea ce poate indica, ca Edomul să se ridice iar din starea de pustiire care se află la ora actuală.

[În sec. VII e.n. oraşul Petra, edomit, era în declin la invazia arabilor, iar în sec. XII cruciaţii au construit un palat numit Sel, apoi mai târziu doar triburi migratoare au trecut pe acolo – vezi cartea: „Mărturii care cer un verdict” p.309-314]. Dacă profeţia din Isaia se referă la distrugerea Edomului, în antichitate, atunci nu s-a împlinit partea de profeţie care declara: „şi nimeni nu va trece prin el în veci de veci.” Trebuie să aibă loc, o distrugere a Efomnului, şi din acel moment nimeni să nu mai treacă prin el (vezi şi: Ezechiel 25:13; 35:15; Ioel 3:19). În Maleahi 1:4, se profeţeşte: „Iar dacă ar zice Edomul: „Suntem nimiciţi, dar vom ridica iarăşi dărâmăturile!” aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Să zidească ei, căci Eu voi surpa şi se vor numi: „Ţara răutăţii” şi „Poporul pe care s-a mâniat Domnul pentru totdeauna!”

Un alt argument al anihiliştilor, este relatarea despre distrugerea Babilonului celui mare. Mai ales că în Ap. 18:7-10,18-21, se arată profetic despre Babilonul cel Mare, care va suferi chin şi întristare, finalizându-se cu distrugerea, arderea lui, şi astfel „nu va mai fi găsit” (18:21). Este însă interesant că fumul arderii ei „se ridică în vecii vecilor!” (19:3).

Anihilişti ar putea ridica următoarea problemă: Cum poate ca fumul arderii Babilonului să se ridice în vecii vecilor în mod literal, o dată ce cetatea a fost distrusă „într-o singură zi” (18:8)?

Ei bine, e clar că fumul fizic, nu va dura etern, deoarece focul fizic, nu va dura etern, fiind distrusă într-o singură zi cetatea. Însă, să nu uităm că există şi o dimensiune spirituală, dacă citim în context, observăm: „Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei.” Şi au zis a doua oară: „Aleluia! Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!” (Apocalipsa 19:2,3). În acest text e vorba de curva, care ar putea simboliza un spirit necurat, un demon (comp. cu Zaharia 5:7-11), şi astfel aceste spirit, această curvă care susţinea din spate, stricăciunea morală a cetăţii Babilonului, să fie chinuită etern, iar în domeniul spiritual: „Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!”

Unii dintre anihiliştii interpretează fraza: „şi nici ziua şi nici noaptea nu au odihnă cei ce se închină fiarei…”, ca fiind chinul închinătorilor fiarei din perioada sfârşitului, sau din ziua de mânie, din ziua venirii Domnului. Însă textul, se referă, la ceea ce simt ei după, ziua de mânie, după ce au băut paharul cu vinul mâniei lui Dumnezeu.

Dacă ar fi fost anhlilaţi ar fi avut parte de odihnă, însă deoarece ei sunt chinuiţi în foc şi pucioasă, ei au parte de chin. Şi acest chin este etern, este încontinuu. De unde ştim? Expresia zi şi noapte, are sensul de încontinuu (Geneza 8:22), dacă cele patru făpturi vii strigau zi şi noapte (Apocalipsa 4:8); sau marea mulţime vor sluji zi şi noapte (Apocalipsa 7:15); ceea ce însemnă veşnic, tot aşa fără odihnă zi şi noapte, însemnă chinuiţi etern.

Faptul că fumul chinului va fi etern asta arată că sursa fumului, adică chinul prin foc este etern, nu poate exista fum etern, fără foc etern, după cum spune şi proverbul:„nu există fum fără foc”.

De ce nu putem interpreta altfel Ap. 14:10,11? Deoarece în contextul textului este vorba de avertizări, şi proclamări adevărate a îngerilor, nu simbolice, apoi, deoarece fraza: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână,  va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!” Nu o putem interpreta altfel, deoarece nu găsim nicăieri în Biblie fraza: „chinuit în foc şi în pucioasă”, sau „fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor” sau „nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei” ca având un alt sens, şi anume simbolic.

Dar să mergem următorul argument şi mai solid în favoarea chinului veşnic:

Apocalipsa 20:10: „Şi Diavolul, cel înşelându-i a fost aruncat în lacul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi profetul mincinos; şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în eternităţile eternităţilor.” (NTTF – 2008).

Acest text este interpretat de WTS (Martorii lui Iehova), după cum urmează: „Deci faptul că Diavolul va fi ‚muncit’ pentru totdeauna însemnă că el nu va fi eliberat niciodată; el va fi efectiv şi pentru totdeauna un prizonier în moartea veşnică. Folosirea cuvântului „chin” în acest sens (din grecescul basanos) ne reaminteşte de Matei 18:34, unde acelaşi cuvânt grecesc de bază este folosit pentru a-i indica pe „temniceri”. – RS, AT, ED, NW.”

În timp ce Martorii lui Iehova se leagă de cuvântul: „munciţi” BC sau „chinuiţi” BCR; NW; adventiştii se leagă de fraza: „în vecii vecilor” (BC), afirmând că această expresie nu însemnă ne-aparat pentru totdeauna sau fără sfârşit.

Anihiliştii mai aduc şi următoarele argumente, prin care vor să demonstreze că Diavolul va fi nimicit, nu chinuit:

Ei întreabă, cum se armonizează cu textele în care atât Diavolul cât şi Anticristul (Fiara), sunt nimiciţi, distruşi, zdrobiţi, etc. cu chinul lor etern? Dar să prezentăm aceste pasaje:

&   În Geneza 3:15 se spune:  „Îţi va zdrobi capul” cu referire la Satan. 

&   În Ezechiel 28:13-19 este o profeţie dublă cu privire la regele Tirului şi Satan ca fost heruvim ocrotitor şi despre acesta se precizează: „…te-am prefăcut în cenuşă…şi nu vei mai fi niciodată.” (comp. v.9 cu 18,19).

&   Pe lângă toate acestea în Romani 16:20 se precizează: „Şi Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre.”

&   Iar în Evrei 2:14 se spune: „…să nimicească pe…Diavolul. „ Deci din aceste texte reiese că Diavolul va fi zdrobit, nimicit şi nu chinuit.

&   Aceiaşi situaţie este şi cu Anticristul despre care Ap. 20:10 spune că va fi chinuit, iar 2Tes.2:8 se spune: „Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale”.

&   În alte texte, recunoscute în general de teologi ca referindu-se tot la Anticrist (Fiară), se relatează asemănător:

Daniel 8:25  „…dar va fi zdrobit, fără ajutorul vreunei mâini omeneşti.” Sau: „fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars”. (Daniel 7:11).

Atunci care este semnificaţia textului din Apocalipsa 20:10?

Teologi adventişti, au interpretat că expresia: „în vecii vecilor” nu se referă literal: pentru totdeauna, ci se referă la un timp care are un sfârşit, aceşti teologi acceptă un chin al lui Satan dar care se finalizează cu zdrobirea lui.

În timp ce cuvântul „en aion” = „în veci”, sau cuvântul „veşnic”, se poate referi la o epocă ce are un capăt, totuşi, expresia „în vecii vecilor” dacă o mai căutăm în Noul Testament o găsim doar cu sensul de eternitate (vezi Romani 16:27; Galateni 1:5; Efeseni 3:21; Filipeni 4:20; 1Timotei 1:17; 2Timotei 4:18; Evrei 13:21  1Petru 4:11; 1Petru 5:11; Apocalipsa 1:6,18; 4:9,10; 5:13,14; 7:12; 10:6; 11:15; 15:7; 19:3;  22:5). 

Tot la fel şi în restul Bibliei expresia repetativă: „în vecii vecilor” desemnează eternitatea: Exodul 15:18; Psalmi 10:16; 45:17; 48:14; 52:8; 92:8;145:1; 145:2; 145:21; Isaia 30:8; 34:10; Daniel 12:3.

Astfel chiar dacă cuvântul „aionas” înseamnă epocă sau perioadă de existenţă, prin faptul că cuvântul se repetă: „aionas ton ainon” lit. „în epocile epocilor” este ne-biblic de a da o altă interpretare decât pentru totdeauna. Efectiv Biblia nu ne lasă să dăm o altă interpretare la această expresie, la acest aion multiplicat cum îl numesc teologii.

În contrast Martorii lui Iehova, se leagă de expresia „chinuiţi”, spunând că aceasta reliefează ideea că Satan şi acoliţii lui, vor fi prizonieri veşnici în lacul de foc, fără posibilitatea de a mai învia vreodată.

Însă cuvântul din greacă folosit aici este: „ba-sa-ni’zo” care în lexicoanele greşeşti este tradus cu „munciţi” sau „chinuiţi”, de pildă conform cu The Thayer’s Greek-English Lexicon of the New Testament: un prim sens al acestui cuvânt este: a încerca metale cu piatra pentru încercat, al doilea sens este a chestiona sau interoga prin aplicarea torturii; al treilea sens: a tortura; al patrulea sens o tortură fizică sau mintală (Matei 8:29); al cincilea sens: Marcu 6:48 – muncire. Un cuvânt înrudit cu acesta este: „ba-sa-ni-stes” care apare în Matei 18:34 tradus prin „chinuitori” BCR sau „temniceri” NW, care chinuiau oamenii întemniţaţi.

Căutând toate textele unde apare acest cuvânt, pentru a găsi sensul lui, pe baza ocurenţelor biblice, este clar că acest cuvânt în toate formele gramaticale, are în N.T. sensul de „chin”. Puteţi consulta în acest sens o concordanţă în lb. greacă, şi veţi vedea că chinuiţi: basanisqh,sontai din Ap. 20:10, îl găsiţi în alte forme ale cuvântului în pasajele:  Ap.9:5; 12:2; 14:11; 18:10,15; Matei 8:6; 29; 14:24; 18:34; Marcu 5:7; 6:48; Luca 8:28.

Astfel că nici această interpretare, nu concordă cu sensul cuvântului dat de ocurenţele acestui cuvânt aşa cum apar în N.T. Astfel Biblia nu te lasă să dai un alt sens acestui cuvânt decât acela de chin.

Dar atunci cum armonizăm acest text cu celelalte unde se spune că Satan va fi nimicit?

În primul rând, trebuie să înţelegem, că cartea Apocalipsa, reprezintă ultimul adevăr revelat prin Scripturi de Dumnezeu nouă şi este cel mai important. Biblia este o revelaţie progresivă a adevărului, astfel de pildă N.T. este superior, V.T., iar Apocalipsa este superioară N.T. (cu excepţia Evangheliilor), deoarece în ea conţine lucruri pe care apostolii nu le-au cunoscut, cum ar fi: revelaţia despre cei 144.000, despre o mie de ani de domnie a lui Cristos; etc. Pavel, Petru, şi ceilalţi apostoli, au avut revelaţii despre diferite taine a lui Dumnezeu, însă ei nu au cunoscut despre mileniu, cei 144.000, etc. Iar despre chinul etern, doar apostolul Ioan a primit ultima revelaţie care clarifică clar pe lângă alte lucruri, şi ce pedeapsă vor primi cei răi. De pildă, cu toate că apostolul Pavel, vorbeşte de un chin pentru cei răi (Romani 2:8), nu ştim însă, dacă el a primit revelaţia unui chin etern având în vedere unele afirmaţii făcute de el (vezi 1Corinteni 14:24; 2Tesaloniceni 1:9). Dar să analizăm textele cu referire la distrugerea lui Satan:

În Geneza 3:15 se spune:  „Îţi va zdrobi capul”, referindu-se la Satan, textul poate fi interpretat cum că Satan, va fi omorât, însă poate să aibă şi sensul de: făcut inactiv, nu mai poate face rău, căci gura cu care muşca a fost zdrobită. Să nu uităm, că un şarpe fizic nu moare instantaneu când îi zdrobeşti capul, el mai poate trăi şi câteva ore din momentul zdrobirii capului. Astfel aruncarea lui Satan în lacul de foc, reprezintă zdrobirea capului, făcut inactiv, ne mai putând muşca, însă nu ne-aparat distrus sau anhilat. 

În Ezechiel 28:13-19 este o profeţie dublă cu privire la regele Tirului şi Satan ca fost heruvim ocrotitor şi despre acesta se precizează: „…te-am prefăcut în cenuşă…şi nu vei mai fi niciodată.” (comp. v.9 cu 18,19). Această pasaj este aplicat greşit de anihilişti, dacă se citeşte cu atenţie nu se referă la Satan, ci la regele Tirului, deoarece nu despre Satan, se putea spune: „nedreptatea negoţului tău” (v.18), el nu a făcut nici un negoţ înainte de cădere.

Romani 16:20: „Şi Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre.” Textul fie reprezintă concepţia lui Pavel, care nu avea revelaţia pe care a primit-o Ioan ulterior, fie vrea să arate că şi creştinii vor participa la pedepsirea lui Satan, iar zdrobirea sub picioarele noastre să fie o metaforă a pedepsei care-l va face pe Satan inactiv, şi nu va mai putea provoca rău creştinilor (comp. cu Proverbe 25:15; Ezechiel 6:9).

1Corinteni 15:24-26: „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.”

În pasaj, se spune că Cristos va preda domnia Tatălui, după ce a nimicit orice domnie, stăpânire, putere, cu referire la îngerii răi care aveau anumite poziţii (vezi Efeseni 6:12). Problema ridicată de anihilişti este că textul susţine că aceşti îngeri răi vor fi nimiciţi nu chinuiţi. Cum armonizăm aceasta cu Apocalipsa 20:10; Matei 25:41?

În primul rând, i-aş întreba pe anihilişti: când are loc acest eveniment, înainte de mileniu, sau la sfârşitul mileniului? Răspunsul cu siguranţă ar fi: la sfârşitul celor o mie de ani, de domnie a lui Cristos. OK. Unde vorbeşte aici Pavel că acest lucru are loc la sfârşitul celor o mie de ani? El spune: „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia…”. El vorbeşte de evenimente ce se întâmplă la sfârşitul lumii (vezi şi contextul: v.22-24).

Acum anihiliştii au două variante: 1) fie, interpretează că acest eveniment nu are loc la sfârşitul miei de ani, dar atunci demonii nu ar fi distruşi, căci ei sunt aruncaţi împreună cu Diavolul doar la sfârşitul miei de ani (Matei 25:41 comp. cu Ap. 20:10). 2) Fie recunosc că Pavel a plasat greşit evenimentul descris aici, deoarece nu a avut revelaţia despre o mie de ani care să despartă prima înviere de a doua, şi sfârşitul lumii de judecata finală.

Dacă recunosc că Pavel a spus adevărul inspirat fiind, dar nu a avut revelaţia aranjării evenimentelor în timp, ne-ştiind despre domnia de o mie de ani a lui Cristos cu sfinţii, atunci pot să accepte şi că Pavel nu a avut revelaţia unui chin etern, revelaţie pe care Isus a dat-o la Ioan.

Sau s-ar putea ca Pavel, să se fi referit în cazul conducerii, autorităţii, şi puterii demonice, nimicirea lor, nu va însemna anihilarea acestor spirite rele ca persoane, ci ca poziţie, adică că nu vor mai exista: conducători, autorităţi şi puteri satanice, chiar dacă demonii în sine, care au avut aceste poziţii nu vor pieri ci vor fi chinuiţi etern (Apocalipsa 20:10 comp. cu Matei 25:41).

Un caz asemănător, este cu Satan, atunci când se spune despre el: „te-am năruit” BCR; „te-am distrus” BB 2001 – Ezechiel 28:16. A fost distrus Satan, în sensul de anhilat, atunci când a fost aruncat de pe muntele sfânt a lui Dumnezeu? Nu nici vorbă, el a continuat să existe, dar a fost distrus în sensul că şi-a pierdut poziţia şi accesul la lumina lui Dumnezeu. Conform cu BC: „te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare.”Deci în ce sens, a spus Dumnezeu: „te nimicesc” ? În sensul că l-a „aruncat… din mijlocul pietrelor scânteietoare.”  Din acel moment el a fost nimicit sau distrus, pierzându-şi poziţia de heruvim, şi atunci a început despărţirea de Dumnezeu, de tot ceea ce este bun, el a intrat atunci într-un proces al ruinării, care va dură etern, căci păcatul şi vina lui este eternă (comp. cu Marcu 3:29).

În ce priveşte Evrei 2:14: se spune: Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul.

Din rădăcina aceluiaşi cuvânt „nimicit” din 1Corinteni 15:26, apare „katargese”, din Evrei 2:14. Acest termen poate avea sensul de: „să nimicească, să anuleze, să anhileze” dar şi „să-l facă inactiv, inefectiv, inoperativ, etc.” (vezi n.s. NTTF – 2008).

În acest pasaj nu se afirmă că Satan va fi nimicit cu sensul de distrus, anhilat, deoarece dacă suntem atenţi pasajul afirmă că: „ prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul”. Nu cred că anihilişti cred că prin moartea lui Isus, atunci în primul secol, Diavolul a fost nimicit?! Dar cum l-a nimicit Isus atunci pe Diavolul, pe cel ce are puterea morţii? Prin faptul că cei cred în Isus, sunt eliberaţi de frica de moarte (v.15; vezi şi Coloseni 3:15; 1Ioan 3:8; Fapte 10:38). În plus, Diavolul a fost învins atunci de drept, iar în viitor, când va fi aruncat în lacul de foc, va fi învins de fapt.

Aceleaşi probleme se pot ridica şi în cazul Fiarei, care în Ap. 20:10 spune că va fi chinuită, iar 2Tes.2:8 se spune: „Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale”. (vezi şi Daniel 7:11; 8:25). Însă să nu uităm că fiara va fi un om, omul păcatului sau al fărădelegii, astfel chiar dacă trupul ei va fi nimicit, sufletul acestui om, prin care a lucrat Diavolul va fi chinuit în veci vecilor.

Revenind la pasajul din Apocalipsa 20:10, pot spune că acest pasaj, nu poate fi interpretat alt fel dacă suntem sinceri, şi face o exegeză corectă, de asemenea, trebuie să precizez, că acest pasaj reprezintă nu doar o referire în treacăt la pedeapsa Diavolului, ci una descrisă cu amănunte. Ioan în acest caz, scrie deoarece are o viziune cu aceste lucruri, astfel, nu este vorba de a ne certa pe un cuvânt, cum e cazul lui Katargese, care este sensul lui? Anihilare sau inactivitate? Ci e vorba de o descriere în urma unei viziuni: „Apoi am văzut… Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte în vecii vecilor.” (Apocalipsa 20:1,10). E vorba de o revelaţie clară şi nu deductivă, pe care Domnul Isus a dat-o poporului Său, şi care nu ar trebui nici neglijată, ignorată, nici trecută în zona simbolicului, deoarece nu putem interpreta altfel cuvintele: „chinuiţi” şi „în vecii vecilor”. În plus, expresia: „chinuiţi zi şi noapte” (BCR), se referă, şi întăreşte sensul de continuitate, sau încontinuu Marcu 5:5). Citiţi unde mai apare în Biblie această expresie: Levitic 8:35; Deuteronom 28:66;  Iosua 1:8; 1 Samuel 25:16; 1 Regi 8:29,59; 1 Cronici 9:33; 2 Cronici 6:20;  Neemia 1:6 ; Psalmi 1:2;  32:4;  42:3; 55:10 ; 88:1; Isaia 27:3; 28:19 ; Ieremia 9:1; Ieremia 14:17; 16:13; Plângerile 2:18  Marcu 5:5; Luca 2:37; 18:7; Fapte 9:24; 20:31; 26:7; 1Tesaloniceni 2:9; 1Tesaloniceni 3:10; 2Tesaloniceni 3:8; 1Timotei 5:5; 2Timotei 1:3; Apocalipsa 4:8; 7:15.

Pe lângă toate acestea, comparând, Ap. 20:10, cu Ap. 14:10,11, şi cu Matei 25:41,46, nu putem da o altă interpretare decât cea a unui chin etern pentru: Diavol, demoni, şi toţi oamenii care nu sunt scrişi în cartea vieţii.

La ce se referă termenul: „Focul cel veşnic” ?

În Matei 18:8; 25:41 se vorbeşte de „focul veşnic” sau „focul cel veşnic”, care este pentru cei care nu au extirpat păcatul din viaţa lor, pentru capre, adică pentru cei ce nu au iubit pe fraţii lui Isus. Acest foc veşnic a fost pregătit pentru Diavol şi pentru îngerii lui, însă şi oamenii din cauza neascultării vor ajunge să fie aruncaţi şi ei în el. Acest foc veşnic mai este numit în Matei 25:46, şi „pedeapsa veşnică”. Care este semnificaţia focului şi pedepsei veşnice?

Anihiliştii, explică că focul veşnic, se referă la un foc, care distruge, mistuie, consumă, el nu este etern, ci doar efectul lui este etern. Haideţi prima dată, să explicăm sensul cuvântul „veşnic”, aşa cum apare el în traduceri, nu redă totdeauna, cel mai exact sensul cuvântului din ebraică „olam”, şi din greacă „aion”, căci nu totdeauna aceste cuvinte în original, au sensul de etern, ci uneori au sensul de perioadă de timp care are un sfârşit. Tocmai de aceea unele traduceri, redau cu „timp indefinit” (NW).

            În limba ebraică „olam”, are următoarele înţelesuri conform cu lexicoanele de limba ebraică: perioadă lungă; lungă durată; zile din vechime; antichitate; vechi; perpetuu; veşnic; pentru totdeauna; timp indefinit (un timp care din punct de vedere al prezentului nu i se cunoaşte capătul). În unele texte cuvântul „olam” are sens de etern, pentru totdeauna (vezi Deuteronom 32:40; Psalmul 90:2, etc.), dar în altele are sensul de: timp îndelungat, sau de durată, de vechime dar nu etern (vezi Exod 21:6; Isaia 63:11; compară Exod 31:16 cu Coloseni 2:16; compară şi Numeri 25:13 cu 1Samuel 2:30-35; 1Împăraţi 2.27; compară Exod 29:9 cu Evrei 7:12). Foarte frecvent în Scriptură este folosit cuvântul „veşnic” cu referire la evenimentele temporale. Să dau un exemplu în acest sens: „… şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă şi robul să rămână pentru totdeauna in slujba lui” (Exod 21:6). „Pentru totdeauna” aici are limita sa în ziua morţii acestuia.

În greacă cuvintele „veşnic” şi „pentru totdeauna” sunt traduse din greacă „aion” şi „aionios”. Ultimul este adjectiv, derivat din primul. Aceşti termeni nu semnifică neapărat „fără sfârşit”. Pot indica o perioadă de timp limitată. Lexicologii definesc astfel cuvântul „aion”, după cum urmează:

Liddell & Scott: „Un spaţiu sau perioadă de timp, în special perioada unei vieţi, eră, un secol, o generaţie, prin urmare in­terva1 de timp, eternitate; la plural, eis tous aionas ton aionon, pentru secole de secole, pentru totdeauna şi mereu (Ga1. 1:5), „în epocile epocilor”. Semnifică de asemeni un interval de timp c1ar definit şi marcat, o eră, un secol, perioada unei dispensaţiuni: ho aion houtos, această viaţă prezentă, această lume”.

Greenfield: „durată, finită sau infinită, durată nelimitată, eternitate, 0 perioadă de timp, trecută sau viitoare, timp, secol, etate, lume, univers”.

Schrevelius: „Un secol, o lungă perioadă de timp, perioadă nedefinită, timp, mare sau mic”.

Sommer: „Timp, viaţă, durată, secol”.

Conform cu dicţionarul de la  NT.93, expresia aion este definită după cum urmează: „1)epocă, ev, o viaţă de om, viaţa însăşi; 2) o epocă neîntreruptă, o permanenţă de timp, veşnicie, a) în expresii, eis ton aiona” pentru veşnicie, pentru totdeauna, în veac…b) în vorbire populară, din vechime (din cele mai vechi timpuri), Lc. 1:70; Fap. 3:21; Fap. 15:18…” Iar la cuvântul: „Veşnic: gr.„aionios”, descrie durata, fie nedefinită, dar nu fără sfârşit, Rom. 16:25; 2Timotei 1:9; Tit 1.2; fie nedefinită, pentru că este fără sfârşit, Rom. 16:26 şi încă alte 66 de locuri în NT…Cuvântul mai este folosit despre păcatul „care nu are niciodată iertare”, Mc. 3:29, despre judecata lui Dumnezeu, la care nu se mai poate face recurs, Evr. 6:2, şi despre foc, care este una din uneltele ei, Mt. 18:8; Iuda 7. Folosirea lui „aionos” arată că pedeapsa la care se referă 2 Tes. 1:9 nu este temporară, ci finală, şi ca urmare, cuvântul folosit arată că scopul ei nu este spre îndreptare, ci ca răsplată.”

Când, în limbaj biblic, se doreşte denumirea unei perioade de timp mai lungă ca „aion”, se foloseşte „eis tous aionas ton aionon” = „în vecii vecilor”. Acesta este „aion”, desfăşurat şi multiplicat. Este cum se spune de pildă „mii de mii” (Daniel 7:10).

Când vorbim în limba noastră, veşnic înseamnă întotdeauna „veşnic”: adică fără sfârşit, infinit. Nu tot aşa era în limba ebraică şi greacă. Cuvântul ebraic olam – ca şi grecescul aionios – înseamnă „veşnic” şi nu numai… Ele fiind un „termen asociat”, îşi schimbă înţelesul în funcţie de substantivul cu care este asociat. Ca exemplu, la fel este şi adjectivul „mare” – care înseamnă… depinde! Dacă îl aplicăm la pisici,  e una: „o pisică mare”.  Dacă-l aplicăm la oameni, înseamnă cu totul altceva: „un om mare”. Şi tot aşa, în funcţie de substantivul cu care este asociat, cuvântul „mare” poate însemna o durată de la 10 secunde („a făcut o pauză în mijlocul vorbirii”) şi până la ani sau milenii!

În acelaşi fel, cuvântul „veşnic”, fiind termen asociat, apare în Biblie (în ebraică) folosit fie cu înţelesul de „vechime” (Geneza 6,4),  fie „odinioară” (Ps. 77,5), fie „pe tot timpul duratei vieţii lui” (vezi Exod 21,6; 1 Sam. 1,22; Lev. 25,46), „definitiv” sau „cu desăvârşire pentru totdeauna” (Obadia 10), chiar şi „niciodată” (Ps. 55,22). 

Sensurile cuvântului „veşnic” pot fi trei:

  1. Pentru totdeauna; infinit, fără capăt; fără sfârşit.

  2. Pentru o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, dar care are un sfârşit.

  3. Să se refere nu la „acţiunea în sine”, ca fiind eternă; ci, la efectul acţiunii ca fiind fără capăt.

În acest al treilea sens, consideră anihiliştii, că se referă Scriptura când vorbeşte de foc sau pedeapsă veşnică.

Ei aduc următoarele exemple biblice: când Marcu (3,29) spune „păcat veşnic”, el nu aplică termenul „veşnic” la acţiunea păcătuirii (tot păcătuind în veşnicii) – pentru că ştim că păcătuirea încetează. Ci se referă la efectul păcătuirii – un păcat cu urmări veşnice. Dar aici  mai degrabă, are sensul de un păcat care rămâne veşnic, care nu este iertat niciodată.

Însă când Biblia scrie „mântuire veşnică” (Isaia 45:17; Evrei 5:9), termenul „veşnic” nu se referă la actul mântuirii, adică ca şi cum actul salvării, sau al naşterii din nou ar dura etern, ci la urmările actului de salvare (comp. cu Isaia 51:6). Sau în Evrei 6:2 citim despre o „judecată veşnică”. Din aceasta înţelegem că este vorba de un proces în faţa tronului lui Dumnezeu care durează veşnic, sau că ceea ce este etern, este efectul judecăţii, şi nu actul de a judeca. Acelaşi lucru îl înţelegem în legătură cu „răscumpărarea veşnică”, de care se vorbeşte în Evrei 9:12, unde nu actul răscumpărării este etern, ci efectul răscumpărării, sau că am fost cumpăraţi pentru eternitate de Domnul.

Astfel anihiliştii explică, că şi în cazul folosirii cuvântului „veşnic” în expresia „foc veşnic”, ar avea o semnificaţie că acest foc va fi veşnic în efectele sale, rezultatele sale fiind etene, tot la fel „pedeapsa veşnică” descrisă în Matei 25:46, ei susţin că nu pedeapsa în sine va fi eternă, ci rezultatul pedepsei.

Însă, există cazuri când cuvântul „veşnic”, când este folosit în sens de „fără sfârşit”, de multe ori nu se referă la continuitatea faptului, ci la rezultatele lui.

Iar în Iuda, v.7: „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.” Este clar că „lanţuri1e veşnice” au limită, înţelegându-se că sunt lanţuri ce vor exista până la judecată în acea mare zi (Vezi 1Cor.6:3).

Astfel în legătură cu focul etern se pot da următoarele sensuri:

a)      Foc literal pentru o perioadă de timp (aion), dar nu fără sfârşit.

b)      Sensul de un simbol al distrugerii, nimicirii, anhilării, focul fiind etern prin efectul lui.

c)      Un foc literal etern cu scopul de a chinui pe cei nedrepţi.

Pentru aşi susţine poziţia anihiliştii, mai aduc şi argumentul din Iuda 7: Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, care se dăduseră ca şi ele la curvie şi au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veşnic.” Şi afirmă că după cum focul care a distrus Gomora şi Sodoma nu a fost veşnic[18], tot aşa nici focul veşnic despre care a vorbit Isus, nu este etern.

Cum putem ştii care este senul acestei expresii în acest text? În primul rând, revenind la textul din Iuda 7, trebuie să ne punem întrebarea: la ce se referă Iuda când spune: pedeapsa unui foc veşnic”? Se referă la cetăţi, sau la oameni din cetăţi? De multe ori în Biblie se foloseşte „metonimia”, care este o figură de asociere , în care numele unui obiect sau concept este folosit pentru numele altuia  cu care primul este înrudit (Cum să studiem Biblia – Kay Arthur p.92).

În acest caz, e clar că e vorba de folosirea „metonimiei”, adică autorul a înlocuit pe locuitorii acestor oraşe cu oraşele, căci nu ne închipuim că cetăţile (zidurile) Sodoma şi Gomora ca fiind cele care „se dăduseră ca şi ele la curvie şi au poftit după trupul altuia”. Astfel Iuda se referă la locuitorii Sodomei şi Gomorei, care au experimentat: „pedeapsa unui foc veşnic.” Acest foc chiar dacă iniţial a fost material şi nu a durat mult, probabil doar câteva oare, dar sufletele oamenilor din Sodoma şi Gomora, cu siguranţă au fost aruncate în gheena, unde suferă etern. (comp. cu Marcu 9:43-48). Dovada este că verbul ‚a suferi’[19] este la prezent, activ,  (continuu) nu la trecut.

Însă care este sensul expresiei „focul cel veşnic”, atunci când este folosită de Isus, se referă la distrugere, sau la un foc literal etern cu scopul de a chinui? Chiar dacă este adevărat că anumite expresii: mântuire veşnică, răscumpărare, veşnică, judecată veşnică, etc., se referă la efect, totuşi putem afirma cu toată convingerea că în cazul focului veşnic, este vorba de un foc care există pentru totdeauna, şi prin care sunt pedepsiţi cei răi. De unde ştim?

Păi am studiat Apocalipsa 14:10,11; 20:10, unde este vorba de un chin literal etern, şi acesta prin foc, Isus Cristos s-a referit la acest foc, atunci când a spus în Matei 25:41: „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!”

În ce foc a mers Diavolul, într-unul temporar, sau simbolic, care reprezenta distrugerea? NU, căci Ap. 20:10, afirmă clar: „Şi Diavolul, cel înşelându-i a fost aruncat în lacul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi profetul mincinos; şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în eternităţile eternităţilor. (NTTF – 2008).

În Matei 24:46 se vorbeşte despre oamenii ne-iubitori, numiţi în mod simbolic: capre, că aceştia vor merge în „pedeapsa veşnică”. Ce însemnă însă această expresie, distrugere sau chin etern? În limba greacă, este: „kolasin” care conform cu o notă de subsol din versiunea The Emphatic Diaglott, afirmă că derivă din „kolazoo” care are următoarele sensuri: „tăiere” din „a tăia”; sau „a reţine a reprima”, sau „a mustra cu asprime a pedepsi”. Astfel sensul termenului, este tăiere, excludere dintr-o societate, sau reţinerea lui (vezi şi cartea Argumente p. 142 tipărită de WTS). Iar conform cu NTTF – 2008, la n.s. se spune: „pedeapsă, corecţie”.

Problema care se pune, este dacă această tăiere, pedeapsă, durează etern, referindu-se astfel atât moartea trupului cât şi la chinul sufletului? Sau această expresie se referă strict la moartea celor răi, din punct de vedere fizic, însă efectul tăierii este etern? Chiar căutând toate texte unde apare expresii din rădăcina lui „kolazoo”, atât în NT şi în Septuagina, V.T., nu putem trage strict din această expresie, o concluzie hotărâtoare (vezi: Ezechiel 14:3,4,7; 18:30; 43:11; 44:12; Fapte 4:21; 1Ioan 4:18). Acest pasaj îl putem înţelege doar prin prisma contextului din Matei, căci comparând, Matei 25:41, cu v.46, înţelegem că tot acesta este sensul de chin etern, deoarece „focul cel veşnic” (Matei 25:41), este numit în Matei 25:46, şi „pedeapsa veşnică”, şi prin urmare: „focul veşnic” este echivalent cu „pedeapsa veşnică” şi cu „pedeapsa unui foc veşnic”. Un argument în plus, că focul veşnic, este un foc literal pentru totdeauna, este o altă expresie folosită de Isus: „foc nestins”.

 

Dar ce putem spune despre focul care nu se stinge?

În Matei 3:12; Luca 3:17 şi în Marcu 9:42-48, se vorbeşte de un foc care nu se stinge, în greacă: „Pur asbeston” tradus în NTTF – 2008 lit. cu: „foc nestins” sau„focul cel nestins”.

În timp ce în textele din Matei 3:12; Luca 3:17, este vorba de afirmaţia lui Ioan, cum că Isus va boteza cu foc, şi va arde pleava „cu foc nestins” (NTTF – 2008). Să înţelegem că pleava simbol al oamenilor răi, va fi arsă încontinuu, astfel oamenii răi vor fi arşi fără oprire, prin urmare chinuiţi etern? Sau pasajul are un alt sens? Să analizăm şi Marcu 9:42-48, pe care îl redăm mai jos conform versiunii, NTTF – 2008 (parantezele drepte – [ ] indică că anumite pasaje nu apar decât în manuscrisele târzii):

Şi care are să facă pe unu dintre micuţii aceştia cei crezând, să se poticnească; mult mai bine îi este dacă este pusă o piatră de moară în jurul gâtului lui, şi era aruncat în mare. Şi dacă te face să te poticneşti mâna ta, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât având cele două mâini, să te duci în gheena, în focul cel nestins; [unde viermele lor nu doarme, şi focul nu se stinge]. Şi dacă piciorul tău te face să te poticneşti, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât având cele două picioare, să fi aruncat în gheena [în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge]. Dacă ochiul tău te face să te poticneşti, scoate-l, este mai bine pentru tine să intri cu un ochi în Regatul Zeului, decât având doi ochi, să fi aruncat în gheena; unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.”

Observăm că este vorba de o pedeapsă „în gheena, în focul cel nestins” unde „viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.” (Înţelesul cuvântului gheena îl vom analiza la subcapitolul următor). Care este înţelesului focului nestins?

Adventiştii susţin că această expresie se referă nu la un foc ce arde fără să se stingă, ci la un foc ce nu se stinge înainte de a-şi termina lucrarea distrugătoare. Întâlnim in Biblie, diferite referiri la un foc ce nu se stinge, care, totuşi s-a stins când s-a consumat materia ce o cuprindea: „Spune pădurii de la miazăzi: Ascultă cuvântul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ‘Iată voi aprinde un foc in tine, care va mistui orice copac verde şi orice copac uscat: nimeni nu va putea stinge flacăra aprinsă şi totul va fi ars de ea, de la miazăzi până la miazănoapte. Şi orice făptură va vedea că Eu Domnul l-am aprins şi nu se va stinge nicidecum‘” (Ezechiel 20:47-48).

Cu siguranţă că în acest text nu e vorba de un foc care este ne-consumabil, care nu se stinge, un foc care de secole să ardă şi să nu se mai stingă. Tot la fel şi în Ieremia 17:27: „Dar dacă nu veţi asculta când vă poruncesc să sfinţiţi ziua Sabatului, să nu duceţi nici o povară şi n-o aduceţi înăuntru pe porţile Ierusalimului, în ziua Sabatului, atunci voi aprinde un foc la porţile cetăţii, care va arde casele cele mari ale Ierusalimului şi nu se va stinge.” Oare focul pus de Dumnezeu prin babilonieni la porţile şi prin casele Ierusalimului nu s-a stins? Sau mai degrabă nu s-a stins până nu şi-a atins scopul, sau efectul acestui foc este de nestins (adică de ne-remediat). Versiunea a 7-a (Septuaginta), foloseşte aici aceeaşi expresie ca în Marcu 9:43: „pur asbeston”. Acest foc care nu se stinge, s-a stins totuşi după ce cetatea a fost distrusă. Împlinirea acestei părţi a prezicerii contra Ierusalimului este descrisă astfel in altă parte a Scripturii: „Au ars casa lui Dumnezeu, au dărâmat ziduri1e Ierusalimului şi au pus foc tuturor caselor lui şi au nimicit toate lucruri1e scumpe… ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia; până ce ţara şi-a ţinut Sabatele ei şi s-a odihnit tot timpul cât a fost pustiită, până la împlinirea celor şaptezeci de ani” (2Cronici 36:19-21).

Astfel potrivit acestei interpretări, „Pur asbeston” este un foc ce nu se stinge înainte de a se consuma totul (până ce totul se reduce la cenuşă). Din aceiaşi rădăcină mai apare în următoarele pasaje: 2Regi 22:17; 2Cronici 34:25; Isaia 34:10; 66:24; Ieremia 7:20; 17:27.

Însă ar mai putea fi o explicaţie la expresia „foc nestins”, şi anume un foc supranatural, de la Dumnezeu, un foc ce durează literal veşnic, un foc care are sensul literal de nestins (comp. cu Leviticul 6:12,13); însă un foc ce nu se consumă, ca şi în cazul arătării de la rug (Exod 3:2). Un foc ce doar omoară persoana, însă  nu consumă sau nu face să dispară, trupul celor răi.

Un exemplu elocvent, este cel din Isaia 66:24:  „Şi când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi o pricină de groază pentru orice făptură.”

Cum explicăm acest pasaj din Isaia 66:24, dacă în cazul pedepsei, focul este un foc mistuitor în toate cazurile? Din acest text reiese că focul va în veşnicie, trupurile moarte vor fi afectate de foc şi viermi, deoarece textul se împlineşte după crearea cerurilor şi pământului nou – etern (Isus 66:22), în veşnicie, când copii („sămânţa voastră”)nu vor mai avea posibilitatea să moară ca în mileniu (comp. Isaia 66:22 cu Isaia 65:20).

Prin urmare nu toţi cei răi, din punct de vedere fizic, ca trupuri, vor fi mistuiţi de foc, ci trupurile unora, vor rămâne etern, ca un semn al răzvrătirii şi ca o avertizare, sau după cum redă BO: „Şi ei vor fi o sperietoare pentru toţi.” Acesta va fi un loc în afara Noului Ierusalim (Apocalipsa 22:14,15)

Prin urmare, cei răzvrătiţi, sunt ucişi la venirea Domnului, însă în mileniu va fi un loc, numit gheenă, sau „valea mulţimii lui Gog”, care se va afla în „valea Călătorilor” (comp. cu  Ezechiel 38:19-39:25).

Un loc, unde toată mulţimea de răzvrătiţi care nu au fost mistuiţi de foc (Evrei 10:27; Isaia 29:5,6; Ţefania 1:18); sau nu au fost complet mâncaţi de păsări, vor fi strânse cadavrele lor acolo, şi probabil în acel loc, va fi gheena din mileniu. Un loc unde va arde încontinuu focul alimentat de sulf, ca şi gheena de lângă Ierusalim din timpul lui Isus.

Eu cred că această explicaţie concordă mai bine cu textul din Marcu 9:42-48, este un text care se asemănă foarte mult cu cuvintele Domnului din Evanghelii.

Acolo va fi un foc nestins, viermi datorită cadavrelor, şi un loc al pedepsei veşnice, un semn de groază şi avertizare pentru cei care mai ar avea poftă în mileniu să se răzvrătească,

Astfel focul nestins, este un loc al pedepsei, care are mai multe efecte:

  1. Chin temporar în momentul vărsării mâniei lui Dumnezeu (comp. Ap. 16:9).

  2. Moartea-distrugerea celor răzvrătiţi, ca trup (Apocalipsa 19:19-21).

  3. Unele trupuri vor fi mistuite (Maleahi 4:1-3; Evrei 10:27; Ap. 20:9).

  4. La unele  trupuri focul va fi de nestins, deoarece focul lor nu se va stinge (Isaia 66:23,24; Marcu 9 44-49).

  5. Chinul sufletelor celor răi sau a demonilor şi a lui Satan etern (Apocalipsa 14:10,11; 20:10)

 _____________________________________________________________________

http://sectereligioase.wordpress.com

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: