Controverse si solutii

 O analiză despre starea morţilor, suflet, şi pedeapsă eternă!

1) Controverse şi soluţii……………………………………………

2) Ce este moartea?…………………………………………………

3) Creaţia şi componenţa omului …………………………….

4) Ce este spiritul? ………………………………………………….

5) Ce este Suflarea (Spiritul) de viaţă? ……………………

6) Conform Bibliei ce este sufletul? ………………………..

7) Obiecţii la doctrina sufletului nemuritor ……………..

8   ) Starea morţii lui Isus ………………………………………….

9) La ce se referă expresia „Locuinţa Morţilor”? ……..

10) Iadul din Biblie diferit de

iadul popular sau al teologilor…………………………………..

11) Obiecţii la iad  ……………………………………………………

12) Abis – Adânc ……………………………………………………..

13) Ce învaţă Biblia despre judecată?……………………….

14) Judecata în viziunea adventistă …………………………

15) Judecata în viziunea martorilor lui Iehova ………..

16) Care este pedeapsa finală pentru păcate? …………

17) Concluzii ………………………………………………………..

 

1) Controverse şi soluţii!

Probabil unii oameni spun: „nu mă interesează ce spun unii despre suflet şi pedeapsă, eu cred ce spune Cuvântul lui Dumnezeu!” Dar ce învaţă Biblia? Învaţă ea despre un mod de existenţă după moarte? Învaţă ea despre o viaţă după moarte, de un iad de foc, cu un chin etern? Numai studiind-o cu seriozitate şi cerând descoperire şi lumină de la Dumnezeu, putem afla răspunsul sigur la această întrebare.

Dar lucrurile nu sunt aşa simple, deoarece afirmaţiile Bibliei despre starea morţilor şi pedeapsă par  să se contrazică. Ba mai mult, la unele întrebări, legate de acest subiect, nu vom găsi un răspuns direct în Biblie, iar ceea ce putem deduce din unele pasaje, poate fi nesigur. Dumnezeu nu doreşte să cunoaştem unele lucruri, de aceea le ţine ascunse, însă altele doreşte să le facă de cunoscut, celor sinceri, celor ce cercetează (Deuteronomul 29:29).

Trebuie de asemenea, spus, că Biblia nu este o carte tematică, structurată pe teme conţinând explicaţii detailate pe subiecte; ci, mai degrabă ca să înţelegi un subiect, trebuie să strângi informaţiile, ca într-un joc de puzzle, şi să tragi o concluzie pe baza tuturor versetelor care fac referire directă sau indirectă la subiectul respectiv, de fapt, mai degrabă ai nevoie de revelaţie, căci doar aşa poţi înţelege ce a inspirat Spiritul Sfânt, doar dacă acelaşi Spirit, te iluminează ca să înţelegi. Fără revelaţie, lucrurile par confuze, chiar în mintea multor cercetători ai Bibliei, deoarece aparent Biblia se contrazice la acest subiect, de pildă, Biblia spune că „cei morţi nu ştiu nimic” că moartea e opusul vieţii (Ecleziast 9:5,6; Iov 14:11,12), dar tot Biblia spune că cei morţi există, putând comunica, moartea fiind o ‘plecare’ o ‘mutare’ într-un alt loc, spre o altă viaţă (Ezechiel 32:21; Luca 16:22-31; Filipeni 1:20-24; 2Petru 1:14,15).

Tot Biblia spune că  sufletul moare (Ezechiel 18:4,20), dar tot ea spune că omul nu poate ucide sufletul (Matei 10:28). Tot Biblia arată că omul este sufletul (Geneza 2:7; Exod 1:5; Romani 13:1), dar tot ea arată şi că omul are un suflet înăuntrul lui (1Tesaloniceni 5:23; Geneza 35:18; Fapte 20:10); de asemenea, Biblia spune că locuinţa morţilor este un loc de inconştientă unde totul încetează, căci „în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” (Ecleziast 9:10; Isaia 38:10,12), dar tot ea vorbeşte de chinuri conştiente, în locuinţa morţilor când spune: „pe când era în locuinţa morţilor în chinuri”(Luca 16:22). Biblia este cea care indică că plata pentru păcate este moartea (Romani 6:23), dar tot ea vorbeşte de un a fi „chinuit în foc şi în pucioasă…în veci vecilor” (Apocalipsa 14:10,11; 20:10).

Acum, un cercetător sincer şi mai ales începător, ar fi derutat de asemenea afirmaţii contradictorii, şi ar fi tentat să dea credit unei variante, ignorând sau punându-le în zona simbolicului, textele ce nu îi convin.

Tot la fel fac şi cultele sau confesiunile religioase, unii teologi, astfel de pildă unii trec cu vederea textele în care se prezintă moartea ca inexistenţă sau textele în care pedeapsa este nimicirea, moartea. Alţii bazându-se pe aceste texte, ignoră textele care vorbesc de o viaţă după moarte şi de un chin, dându-le acestor texte un înţeles simbolic.

Astfel pe parcursul timpului, în tabăra celor care au susţinut existenţa unei vieţi după moarte sunt: „Părinţii bisericii”, conciliile bisericii, crezurile bisericii şi alte cărţi scrise de teologi pe parcursul timpului, majoritatea dintre ei susţinând şi un chin etern ca pedeapsă.

În contrast cu aceştia, în cealaltă tabără, au existat unele mişcări religioase şi unii teologi, care au negat această doctrină a unui suflet nemuritor, alţii au respins şi cea a unui chin temporar sau etern, şi susţineau: somnul sufletului – adică că, sufletul în perioada moarte-înviere se odihneşte într-o stare de inconştienţă.

Astfel de pildă, catari, un grup religios ce a luat fiinţa în sec. 11 şi a înflorit în sec.12 în Europa, ei respingeau purgatoriul şi focul iadului.

La începutul sec. XIX a existat o grupare numită: „Christian Connection” care au susţinut anihilarea. Ulterior a apărut şi mişcarea lui Stone şi Campbell sau mai este numită: „mişcarea Restoraţionistă”. Iar cam la jumătatea sec. XIX a apărut şi mişcarea adventistă, care a preluat această doctrină de la aceste două grupări. În 1853 a apărut o carte intitulată: „Biblia contra tradiţiei”, şi alţi oameni religioşi, ca Grew Henrz, George P. şi alţii au călătorit mult predicând aceste lucruri şi tipărind publicaţii în acest sens.

Iar Martorii lui Iehova la rândul lor au preluat acest tip de interpretare de la adventişti. Din mişcarea aceasta („mişcarea Restoraţionistă”), a apărut o altă grupare numită: „Church of Christ” care susţine anihilarea[1]. În această carte mă voi raporta mai mult la AZŞ (Adventiştii de Ziua a Şaptea) şi WTS (Watch Tower Society- Societatea Turnul de Veghe – care editează literatura Martorii lui Iehova) ca fiind mişcări din România, care susţin anhilismul, şi ne-existenţa unei vieţi după moarte, cât şi ne-existenţa unui chin etern.

Astfel voi prezenta în continuare crezul adventist, (cele 27 de articole sau doctrine), care spune la articolul 14: „După ce omul moare, nu exista nici entitate fizica, nici entitate spirituala cu capacitate intelectuala şi conştienţa existenţei de sine.” Iar în cartea  „După căderea cortinei SFÂRŞIT” scrisă de un adventist, la p.12 se spune: „Moartea este o barieră care se închide pentru totdeauna, o barieră pentru acţiune şi conştiinţă, este bariera inexistenţei!”

Tot la fel, mişcarea religioasă, Martorii lui Iehova, numită iniţial „Studenţii în Biblie”, a fost înfiinţată de C. Taze Russell, care fiind în căutarea adevărului, şi care într-o seară din 1869 a luat contact cu adventiştii, iar mai târziu în 1870, el împreună cu alţi cunoscuţi au format un grup de studiu Biblic.

Ei au preluat, în mare parte, doctrina adventistă despre starea morţilor, iar în 1931 au adoptat numele de „Martorii ai lui Iehova”, ei susţin tot acelaşi lucru despre starea morţilor, astfel de pildă în publicaţia: „Cercetaţi toate lucrurile”, moartea este definită ca fiind „o pierdere a vieţii, o încetare a existenţei sau o completa încetare a conştienţei intelectuale sau a activităţii fizice celeste, umane sau de oricare alt fel” (p 86). Iar în cartea „Să aducem argumente din Scripturi” p.217 se dă o definiţie a morţii după cum urmează: „Definiţie: Încetarea tuturor funcţiilor vitale. Când încetează respiraţia, bătăile inimii şi activitatea celebrală, forţa vitală încetează în mod treptat să mai activeze în celule corpului. Moartea este contrariul vieţii.”

În concluzie, atât ei cât şi mişcarea adventistă (AZŞ), care au în prezent diverşi sateliţi, sau grupuri dizidente, ce s-au desprins din organizaţia mamă, în general toţi aceştia susţin cam aceleaşi lucru: moartea = inexistenţă, şi prin urmare nu există o pedeapsă după moarte nici un chin etern.

Acum având în vedere că unii teologi susţin viaţa după moarte şi o îmbrăţişează, iar alţii o resping, având în vedere că însăşi Biblia pare că se contrazice la acest subiect, ar trebui să ne întrebăm în mod sincer:

Ce este de făcut? Care este soluţia? Care este cheia care ne ajută să interpretăm corect Scriptura?

Cu siguranţă cheia este Spiritul Sfânt, care a fost pus să ne conducă în tot adevărul (Ioan 16:13). Cu siguranţă, că dacă îl întrebăm sincer pe Dumnezeu, dând la o parte prejudecăţile, El ne va dezvălui în mod progresiv adevărurile Sale. Însă dacă suntem sinceri, vom permite Spiritului lui Dumnezeu să ne ajute să interpretăm corect Scripturile şi astfel să rezolvăm aceste aparente paradoxuri.

De asemenea, un principiu important pentru a interpreta corect Scripturile, este de aduna toate textele despre un subiect pentru a trage o concluzie corectă, apoi a interpreta un text în contextul lui imediat, apoi în contextul cărţii, şi apoi în ansamblu Bibliei.

În plus, trebuie să înţelegem că revelaţia lui Dumnezeu este progresivă. Astfel Adevărul lui Dumnezeu revelat, ne este făcut cunoscut în mod treptat, şi în consecinţă, cele din urmă revelaţii din partea lui Dumnezeu, sunt superioare ca consistenţă şi lumină, primelor.

Biblia spune că adevărul a venit prin Isus Cristos (Ioan 1:17). Prin urmare, un principiu vital în înţelegerea Scripturilor este acesta: Revelaţia noului legământ e superioară celei a vechiului legământ, care era o umbră a noului legământ (Coloseni 2:17). Astfel ceea ce primează în interpretarea Bibliei în general, şi a subiectului despre starea morţilor, în special, este următorul principiu:

Noul Testament este o revelaţie superioară Vechiului Testament. [Cei din Vechiul Testament au avut o vedere în ceaţă asupra multor subiecte care sunt limpezite în Noul Testament]. În aflarea adevărului despre starea morţilor, versetele cu greutate nu sunt ceea ce cred: Iov, David sau Solomon, etc. şi ceea ce au spus ei; ci, ceea ce spune Domnul Isus care vine din cer, şi care a experimentat moartea, învierea, şi a biruit moartea şi Hadesul. Astfel versetele care conţin revelaţii asupra cerului sau a realităţilor spirituale; şi ce spun apostolii care au fost învăţaţi de Domnul direct, este ceea ce primează în stabilirea adevărului despre starea morţilor. Aceste declaraţii sunt cele mai cu greutate, pentru a trage concluziile corecte. În continuare vom dezbate această temă ţinând cont de acest principiu expus mai sus.

 

2) Ce este moartea?

Ce spune Vechiul Testament despre moartea fizică?

În Vechiul Testament credincioşii credeau în general că moartea însemna sfârşitul vieţii, astfel ei descriu moartea ca o stare de odihnă, inactivitate (Iov 3:11,13,14,17-22; 17:16). Dreptul Iov avea credinţa că moartea era inexistenţă, după cum declară el însuşi, în Iov 7:7,10: „…ochiul meu nu va mai vedea binele…ochiul tău(Dumnezeule) mă va căuta, şi nu voi mai fi…”, Iar în Iov 10:8,9 el spune: „…Şi totuşi tu mă nimiceşti!…vrei din nou să mă aduci în ţărână?” Astfel potrivit crezului lui, el urma după moarte să meargă în ţărână. Tot la fel este exprimat şi Iov 10:18-22 prin cuvintele: „…O de aş fi murit…Aş fi ca şi cum n-aş fi fost…” el exprimă conceptul potrivit căruia moartea este non-existenţă. Astfel Vechiul Testament învăţa că cei decedaţi nu mai sunt conştienţi de nimic, ei nu mai există (Psalmul 146:4; Psalmul 49:8-20; Ecleziast 3: 19,20), indiferent dacă sunt buni sau răi (Iov 24:19-24; Iosua 23:14; 1Împăraţi 2:2).

În continuare, să luăm cazul unui om după voia lui Dumnezeu, şi anume Regele David, care declară cu privire la propria-i moarte, că o dată mort nu mai putea să-l laude pe Dumnezeu şi nu mai putea vesti adevărul său (Psalmul 30:9). Deci e clar că David nu credea într-un suflet nemuritor, căci atunci de ce şi-a făcut probleme

că nu va mai putea să-l laude pe Iahweh? De fapt această concepţie, se bazează şi pe ceea ce a scris mai târziu, Fiul lui David: Solomon, când a descris starea morţilor prin cuvintele:

Eclesiastul 3:19: „Căci soarta omului şi a dobitocului este aceiaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune.”

Îndeosebi pe baza acestor pasaje din V.T. în primul rând, grupare numită: „Christian Connection”, apoi adventiştii, şi apoi Martorii lui Iehova, care se trag din ei, au stabilit ca doctrină, ideea că moartea este inexistenţă, sau opusul vieţii.

Să tragem oare concluzia că acesta este adevărul despre starea morţilor?

Oare toate aceste descrieri ale oamenilor lui Dumnezeu din V.T., descriu moartea din punctul de vedere divin, sau din punctul uman de vedere limitat? Oare bazându-ne pe aceste concepţii ale oamenilor din V.T. putem stabili o doctrină corectă şi adevărată? Cu siguranţă că da, dacă şi N.T. ar susţine aceleaşi concepţii, dar oare susţine şi N.T. aceleaşi concepţii ca şi V.T.? Înainte de a vedea ce afirmă N.T. să mai analizăm puţin problema din V.T.

Dacă analizăm cartea Ecleziastul, este evident, că Solomon a descris moartea dintr-un punct de vedere omenesc, al omului de sub soare, al omului care cercetează şi concluzionează prin prisma a ceea ce vede cu ochii lui, căci observaţi ce declară el în Ecleziast 1:13,14:

Ce spune Noul Testament despre moarte?

În primul rând, să vedem dacă N.T. învaţă despre o existenţă a omului înainte de existenţa în trup, adică dacă omul într-o anumită formă a existat sau nu înainte de existenţa sa umană?

Biblia şi N.T. în special, nu dă un răspuns direct la această întrebare, însă sunt câteva pasaje, care lasă să se înţeleagă că omul a avut o preexistenţă, fără a se explica forma în care a existat, ca suflet, ca sămânţă, ca plan, sau ca ce?

Conform N.T. noi toţi am fost în Dumnezeu Tatăl; deoarece Biblia spune că „din El…sunt toate” (Romani 11:36). Iar Corinteni 11:12, întăreşte această idee, acolo conform traducerii NTTF -2008 se spune: „Pentru că, după cum femeia este din bărbat; aşa şi bărbatul este prin femeie. Iar toate cele sunt din Dumnezeu.”Deci vedem că toate, inclusiv noi, suntem „din Zeul”, în greacă aici apare cuvântul ek, care are ca prim sens: din; el poate fi tradus şi cu: ‘de la’ cum fac unele traduceri, însă aici în acest text se face o comparaţie între modul cum a apărut femeia, „din (ek) bărbat” (din coasta bărbatului), şi tot aşa toată creaţia este „din”Dumnezeu. Prin urmare, cu toţii am fost ‘în Tatăl’, şi chiar dacă nu am avut o existenţă conştientă, conceptul de preexistenţă îl găsim în Evrei 7:9,10.

[pentru mai multe detalii, vezi: Anexa I unde dezvolt mai pe larg conceptul de preexistenţă].

Având în vedere însă, că Isus este Adevărul (Ioan 14:6), şi că prin Isus Cristos a venit adevărul (Ioan 1:17), şi că El a vorbit trimis de Tatăl, şi nu a vorbit de la El, ci după cum i-a poruncit Dumnezeu Tatăl (Ioan 12:49), atunci trebuie să considerăm că El a avut revelaţia supremă, şi prin urmare, cuvintele şi învăţăturile sale sunt demne de crezare şi vrednice şi mai presus de: ştiinţă, de cărţile ne-canonice, de concepţiile umane, de filozofie, şi chiar mai presus de concepţiile unor oameni redate în V.T.

De fapt, cine ne poate preciza ce este moartea, dacă nu Cel ce a participat la creaţia omului, nu-i aşa? Cine ne poate da detalii exacte dacă nu Cel ce a învins moartea şi anume Isus Cristos? Ce a spus El despre moarte şi despre cei morţi? Ce ne este relatat în N.T. despre starea morţilor?

Voi trece în revistă textele din N.T. despre acest subiect, nu în ordinea clarităţii argumentelor; ci, în ordinea cărţilor N.T.

Înainte de a trece la analiza pasajelor cu pricina, trebuie să precizez, că atunci când Isus a venit pe pământ, cât şi în timpul serviciului Său, evreii în general credeau într-o viaţă după moarte. Astfel noi trebuie să plasăm serviciul şi învăţătura lui Isus într-un astfel de cadru, un context religios, cultural, conceptual de care Isus a venit ca Învăţător, ce învăţa El? A contrazis Isus învăţătura evreilor despre un suflet după moarte? Sau a susţinut-o? Lui Isus nu i-a fost teamă să devină ne-popular pentru condamnarea tradiţiilor omeneşti şi nu i-a fost frică nici de moarte. Să avem deci aceste întrebări şi acest cadru atunci când vom analiza N.T. în ce priveşte starea morţilor.

În Matei 9:24; Marcu 5:39; Luca 8:52; Ioan 11:11-14 se compară moartea cu un somn, prin acest argument se susţine că moartea este inexistenţă. Da, Domnul Isus a comparat moartea cu un somn, El a spus ca şi unii din V.T. că cei morţi dorm, iar învierea este comparată cu o trezire din somn (vezi: Matei 9:24; Marcu 5:39; Luca 8:52; Ioan 11:11-14 compară cu 2Împăraţi 4:31). Iar tot la fel N.T. declară că cei morţi au adormit (Fapte 7:60; 1 Corinteni 15:6,8; 1 Tesaloniceni 4:13,14; 2Petru 3:4). Astfel pe baza acestei comparaţii, în care se aseamănă moartea cu un somn, cei ce susţin că moartea aduce inexistenţa persoanei, spun: vedeţi că Biblia compară moartea cu un somn, nu cu o activitate, şi învierea cu trezirea din somn, ei mai spun că în timpul somnului omul nu participă la absolut nimica din ceea ce se petrece în jurul lui. Însă ei uită, că atunci când doarme omul, el nu îşi încetează existenţa şi nici chiar activitatea, el ca trup nu mai face acţiuni conştiente, însă psihicul omului funcţionează, având vise, chiar partea fizica continuă să existe şi chiar este în mişcare (plămânii, inima, metabolismul, dirijate de creierul mic). Deci Termenul „adormit, adormire / somn” se refera la trup, nu la suflet, căci termenul de somn al sufletului nu se găseşte niciunde în Scriptură.

Somnul sau adormirea este o figura de stil proprie morţii trupului, devreme ce moartea este temporara până la înviere când trupul se va trezi din ea. De fapt, Isus şi apostolii învaţă de o existenţă după moarte, prin urmare trupul este cel ce doarme, iar înviere îl scoală la viaţă.

Cazul fetiţei înviate din morţi este relevant, Isus a spus că fetiţa doarme, iar învierea adică trezirea ei, s-a realizat prin venirea din nou a spiritul ei în trupul ei. Conform relatării din Luca 8:54,55 BC se narează următoarele: „Dar El, după ce i-a scos pe toţi afară, a apucat-o de mână şi a strigat cu glas tare: „Fetiţo, scoală-te!” Şiduhul ei s-a întors în ea, iar fata s-a sculat numaidecât. Isus a poruncit să-i dea să mănânce.”

E clar, trupul dormea, era inactiv, această stare de somn însă nu era şi în duhul ei, care era plecat din ea, iar trezirea ei s-a făcut prin revenirea duhului (spiritului) din nou în trupul ei. Dacă şi duhul era în adormire, păi atunci fetiţa nu s-ar mai fi sculat?!

În Matei 17:1-7; Marcu 9:1-8; Luca 9:28-36 este prezentat apariţia lui Moise şi Ilie[4] cu ocazia schimbării la faţă (transfigurării), şi vorbirea lor cu Isus. Unii explică că de fapt nu a fost o prezenţă reală a lui Moise şi Ilie pe munte, deoarece a fost o viziune care poate fi ceva ireal, adică o imagine creată. Însă ei uită că şi o viziune sau vedenie pot apărea în ea personaje vii şi reale, ca îngerii, serafimii, etc. (Isaia 6:1-3; Daniel 7:13). Dacă Moise şi Ilie nu erau reali, şi Petru nu credea că ei există în realitate, nu ar fi dorit atunci, să facă trei colibe, pentru Isus şi pentru Moise şi Ilie.

Însă Evangheliştii îi descriu clar ca fiind persoane reale. Astfel de pildă în Luca 9:30,31 se spune: „Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă şi vorbeau despre sfârşitul Lui pe care avea să-l aibă în Ierusalim.” Astfel prin această relatare se dovedeşte că există viaţă după moarte, că Moise şi Ilie au continuat să existe şi după moartea lor. De fapt, Domnul Isus declară în Luca 20:38 despre Dumnezeu şi optica Lui asupra celor morţi următoarele: „El însă nu este un Dumnezeu al morţilor, ci al vieţuitorilor; fiindcă pentru El, toţi vieţuiesc.” (NTTF – 2008). Deci faţă de El; înaintea Lui „toţi vieţuiesc.” (vezi n.s. din NTTF – 2008). Deci chiar dacă din punct de vedere al ochiului şi al observării umane, omul mort nu mai există, din punct de vedere divin, toţi cei morţi „vieţuiesc”.

În contrast cu Martorii lui Iehova, care susţin ideea unei viziuni care oglindeşte o stare ireală, adventiştii susţin că Moise şi Ilie au fost reali, şi că Ilie a fost răpit la cer, iar Moise după îngropare nu a fost lăsat în mormânt, ci Arhanghelul Mihail, s-a certat cu Diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 9) şi se înţelege deci, liberarea lui de sub puterea lui Satan, înviindu-l şi transferându-l în cer. Ei spun că pentru saduchei care negau învierea, aceasta era de ne-explicat, dar pentru acei care credeau în înviere, apariţia lui Moise nu a constituit un mister. Căci „…moartea a domnit de la Adam până la Moise” (Rom. 5:14). Moise a fost primul care a sfărâmat legătura morţii care până aici se extinsese în mod neîntrerupt. Aşadar Moise a putut să se arate lui Isus şi celor care se găseau cu El pe munte, deoarece a fost înviat. Trebuie remarcat totuşi că învierea şi transferarea lui Moise şi răpirea lui Ilie, fără să vadă moartea sunt cazuri excepţionale. (vezi cartea EXISTA VIATA  DUPA MOARTE? DeAlfons Balbach la cap. „Moise şi Ilie pe muntele schimbării la faţă”).

Studiind concepţia adventistă, cu privire la acest pasaj, găsim destule ne-concordanţe cu Biblia, în primul rând, Ilie a fost răpit, dar nu la al treilea cer, nu în cerurile spirituale, ci Biblia precizează că Ilie a fost răpit la cer[5] (2Împăraţi 2:11,12), însă aceasta nu înseamnă neapărat că el a fost dus în al treilea cer, unde locuieşte Dumnezeu (2Corinteni 12:1-4), ci au fost mutaţi dintr-o zonă a pământului în alta prin văzduh ca şi Ezechiel (Ezechiel 3:13-15; 8:3; 11:1,3,23,24), sau ca şi Filip (Fapte 8:39). Deoarece Biblia afirmă clar în 1Corinteni 15:50: „Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea.”

Observaţi că relatarea cu Ilie, ne spune că unii fii ai profeţilor i-au cerut voie lui Elisei să-l caute pe Ilie prin munţi sau prin văi unde credeau că l-a dus Spiritul lui Dumnezeu (2Împăraţi 2:15-18). Deci ei au înţeles că Ilie nu a fost răpit la cer unde este Dumnezeu, şi chiar dacă nu l-au găsit, conceptul din vremea respectivă era că Spiritul lui Dumnezeu strămută sau mută oamenii prin văzduh dintr-o zonă în alta (1Împăraţi 18:12).

O dovadă clară că Ilie nu a fost răpit în al treilea cer este faptul că el a trimis o scrisoare la regele Ioram al lui Iuda, după aproximativ 10 ani de la răpirea lui (adică mutarea lui din ţinutul Iordanului în altă parte). Pentru a înţeleg mai bine vă prezint în continuare firul cronologic al evenimentelor: Răpirea lui Ilie a avut loc în anul când Ioram fiul lui Ahab a început să domnească peste Israel la Samaria, în al 18 an al lui Iosafat regele lui Iuda (2Împăraţi 3:1). În al cincilea an al domniei lui Ioram fiul lui Ahab care era rege în Israel, în Iuda a devenit rege un alt Ioram fiul lui Iosafat (2Împăraţi 8:16). Acest Ioram fiul lui Iosafat care a domnit în Ierusalim 8 ani, şi-a ucis fraţii şi casa tatălui Său şi a îndemnat poporul la idolatrie. Pentru aceasta Ilie îi scrie o scrisoare (oare din cer?!) probabil în primul an al domniei lui Ioram, care profeţea că va fi lovit de o boală până va muri. Boala l-a lovit pe la sfârşitul anului al doilea al domniei lui şi ea sa agravat până a murit după opt ani de domnie (2Cronici 21:5,11-20).

În concluzie, Ilie nu a fost răpit în al treilea cer; ci, el a fost mutat din ţinutul Iordanului în altă parte ca să fie scăpat de o moarte năprasnică din partea Izabelei, şi pentru că sa descurajat, Dumnezeu la pus pe Elisei în locul lui ca profet al lui Israel (1Împăraţi 19:1-16). El a murit ulterior ca oricare om, urmaş al lui Adam (Romani 5:12; 1Corinteni 15:22).

Iar Diavolul s-a luptat pentru trupul lui Moise, ca să-l facă un obiect de idolatrie pentru Israel, iar Arhanghelul Mihail nu l-a înviat, Biblia nu ne spune aşa ceva, ci el dorea să-l ascundă, ceea ce şi a realizat căci Biblia spune în Deut. 34:6: „Şi Domnul l-a îngropat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi.” Deci Moise nu a fost înviat de Domnul; ci, îngropat şi ascuns de Domnul. El a murit, fără a fi înviat, căci textul din Romani 5:14 nu spune că Moise a fost excepţia, ci că şi el a murit, ca toţi urmaşii lui Adam, chiar dacă nu a încălcat porunca ca Adam. Şi nu Moise a înviat primul la nemurire ci Domnul Isus (1Corinteni 15:22,23; Coloseni 1:18).

Să ne gândim puţin, ce alegem: două imagini ale lui Moise şi Ilie proiectate în viziune fără a fi persoane reale, care şi vorbesc, atunci Isus a discutat cu două imagini, un simulacru de discuţie, un Isus prefăcut că discută cu Moise şi Ilie.

Sau acceptăm că Moise şi Ilie au fost răpiţi la cer, dar asta ar contrazice Ioan 3:13, unde se spune că „Nimeni nu s-a suit în cer, în afară de Cel ce s-a pogorât din cer, adică Fiul omului”. Deci nimeni înainte de venirea lui Isus nu s-a suit la cer. Nici chiar sufletele celor morţi, căci morţi mergeau în locuinţa morţilor, în adânc, într-o stare conştientă acolo, cum am văzut din Isaia 14:9-17 Ezechiel 32:21-32.

În concluzie, nici Moise şi nici Ilie nu putea fi prezenţi ca persoane fizice, înviate, în viziunea transfigurării, ci doar sufletele sau spiritele lor, ceea ce dovedeşte viaţa după moarte, o viaţă văzută de Dumnezeu, căci pentru El toţi sunt vii, chiar şi cei morţi.

Domnul Isus prezintă clar viaţa după moarte, atât a celor răi, cât şi a celor buni, când relatează despre un caz real descris în Luca 16:19-31, un caz care confirma crezul iudeilor din vremea respectivă, şi pe care îl voi reda după o traducere literală NTTF -2008:

„A fost dar un om bogat, şi era îmbrăcat cu purpură şi in subţire; veselindu-se zilnic în lux. Iar un sărac, cineva cu nume Lazăr, era aruncat la poarta lui, cu bube ulcerând; şi dorind să se sature cu [bucăţelele] cele căzute de la masa bogatului. Apoi, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Abraam. Dar a murit şi bogatul; şi a fost îngropat. Şi în locuinţa morţilor, fiind în chinuri (n.s. în greacă: basanois = chinuri.), ridicând ochii lui, vede pe Abraam de departe; şi pe Lazăr în sânurile lui. Şi el, strigând, a zis: Tată Abraam! Miluieşte-mă! Şi trimite pe Lazăr ca să atingă vârful degetului său de apă, şi să răcorească limba mea; pentru că sunt chinuit (n.s. lit. în durere, în greacă: odynomai = îndurerat.)  în văpaia aceasta. Dar Abraam a zis: Copile! Aminteşte-ţi că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta; iar Lazăr, asemenea, pe cele rele. Acum însă, aici, el este mângăiat; iar tu, eşti chinuit. Şi pe lângă toate acestea, între noi şi voi a fost statornicită o prăpastie; aşa ca, cei vrând să treacă de aici la voi, să nu poată; nici să treacă de acolo la noi. Iar el a zis: Te rog deci, tată; ca să îl trimiţi în casa tatălui meu. Pentru că am cinci fraţi; să le mărturisească, ca să nu vină şi ei în locul acesta al chinului. Abraam însă îi zice: Au pe Moise şi profeţii; să asculte de ei. Dar el a zis: Nu, tată Abraam! Ci, dacă cineva dintre morţi are să se ducă la ei, se vor pocăi. El însă i-a zis: Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi; nici dacă cineva dintre morţi are să învie, nu vor fi convinşi.”

Deşi această relatare este atacată din toate direcţiile de către cei ce susţin moartea ca o inexistenţă, ea stă în picioare la orice analiză serioasă şi obiectivă ca un caz real de viaţă după moarte, şi prezintă învăţătura şi doctrina Domnului despre viaţa după moarte.

În prezent există trei curente în interpretarea acestui pasaj, unii care susţin că este o parabolă cu elemente ireale, alţii o parabolă cu elemente reale, iar alţii ce declară că această relatare nu este o parabolă. Ei argumentează folosindu-se de următoarele raţionamente:

Mai întâi, textul nu spune nimic despre o parabolă. De multe ori când Isus ne dă o parabolă, textul spune ceva cam aşa: „El a spus şi pilda aceasta” (vezi Luca 13.6; 15.3).

În al doilea rând, o parabolă este o poveste fizică care are o semnificaţie spirituală. Este clar ca aceasta este mai mult decât o poveste fizică.

În al treilea rând, această poveste menţionează nume specifice, parabolele nu fac acest lucru. Ea menţionează pe Lazăr şi Avraam. Ştim că Avraam a fost un om real! Mulţi vor să spună că aceasta este o parabolă pentru că nu vor să creadă că există un loc de pedeapsă după moarte. Dar, chiar dacă această poveste a fost o parabolă, învaţă adevărul despre viaţa de după moarte!”

În contrast cu aceştia, adventiştii, Martorii lui Iehova şi alţii susţin că acest pasaj este o parabolă.

Unii dintre aceştia susţin că relatarea din Luca 16:19-31, este o parabolă, unii au mers până acolo încât au afirmat că acest pasaj nu face parte din Scripturile inspirate de Dumnezeu, fiind o interpolare. Bineînţeles că nu există dovezi din punct de vedere al manuscriselor că ar fi o interpolare.

Dar este această relatare, o parabolă, în care se foloseşte lucruri ireale, sau este o istorie reală?

Adventiştii în general spun, că ceea ce Isus a spus în această relatare din Luca 16, corespunde cu crezul evreiesc din timpul respectiv, în care evreii credeau că sufletele celor răi merg în Sheol şi sunt chinuiţi, iar sufletele celor buni merg în sânul lui Avraam unde primesc mângâiere, iar Isus s-a folosit de crezul lor în ai avertiza, însă El nu credea şi nu susţinea cu adevărat această concepţie.

Ei mai susţin că această pildă nu poate fi experienţa literală a doi oameni. Fiindcă: (1) Biblia învaţă clar că oamenii nu sunt răsplătiţi imediat ce mor. Astfel deci, Lazăr nu s-a dus în răsplata lui când a murit. Nici bogatul nu s-a dus la pedeapsa lui când a murit. (2) Cerul şi un iad care arde nu sunt în apropiere, deci conversaţia între cele două locuri nu este posibilă. (3) Pedeapsa celor nelegiuiţi are loc după cei o mie de ani, deci acum nu ard nicăieri flăcările iadului. (4) Această parabolă reprezintă corpul, nu sufletul ca suferind în flăcări. Dar corpurile celor morţi în mod evident nu ard acum. (5) Lazăr nu putea în realitate să parcurgă vasta distanţă ca să aducă uşurare bogatului care era chinuit. (6) Avraam era mort; gândurile lui pieriseră (Eclesiastul 9:5,6). Deci el nu putea să vorbească, să gândească, sau să acţioneze.

Dacă relatarea din Luca 16 este reală, sufletul atunci este înzestrat cu: ochi, limbă, degete – organe ale corpului.

Dacă aceasta este geografia iadului şi a raiului, de ce sufletele de sub altar cer răzbunare (Ap. 6:9-11), de ce mai cer răzbunare când văd deja pe cei răi pedepsiţi în chinuri? Revendicarea lor ar fi absurdă.

Isus însuşi a învăţat de o zi de judecată în viitor nu de o judecată la moartea fiecărui om (Matei 25:31-46).

Ei mai afirmă că parabola lui Hristos despre omul bogat şi săracul Lazăr este o poveste compusă din credinţele tradiţionale ale fariseilor. Un fragment atribuit istoricului Iosif Flavius vorbeşte despre un loc în lumea de dedesubt, unde cei drepţi care au murit aşteaptă până când găsesc odihnă şi viaţă veşnică în ceruri. Autorul zice: „Noi numim acel loc ‘Sânul lui Abraam’”. În acest cadru Îşi plasează Cristos ilustraţia Lui.

în cartea  „După căderea cortinei SFÂRŞIT” scrisă de un adventist, se descria crezul evreilor din timpul lui Isus:

„Din scrierile iudaice rezultă că contemporanii Domnului Isus, credeau în ideea stării conştiente de după moarte. Conceptul lor despre sheol s-a adâncit faţă de unii scriitori ai V.T., astfel expresia „sânul lui Avraam” apare în literatura extrabiblică, şi se afla atunci în tradiţia curentă a poporului iudeu. Josephus Flavius afirma că „sânul lui Avraam” este locul fericit unde merg sfinţii la moarte („Discurs asupra iadului”). În literatura iudaică apare precum că, sheolul era era compus din două camere (2Ezra 4:4; Înţelepciunea lui Solomon 3:1), una din camere fiind destinată drepţilor, iar cealaltă nelegiuiţilor (Midraş, asupra cărţii lui Rut 1:1). Acolo cei răi sunt blestemaţi, biciuiţi, chinuiţi (Talmud Erubin 19a). Locuitorii unei camere pot fi văzuţi şi pot vorbi cu locuitorii celeilalte camere (Mirdaş asupra Ecleziastului 7:14).

Când ajung în iad, drepţi sunt întâmpinaţi de grupul îngerilor slujitori (Talmud Kethuboth 104a; 4Ezdra 7:85-87, 91-95), sunt primiţi de Avraam, Isac şi Iacob (4Macabei 13:17), şi îşi primesc răsplata temporară în „sânul lui Avraam” (Talmud Kiddushin 72b).”

Cu alte cuvinte conform explicaţiei adventiste Domnul Isus s-a folosit de o concepţie falsă, pe baza căreia a dat un îndemn-avertisment. Adică ca şi cum un părinte îl sperie pe un copil cu un „Bau-bau” care nu există!?

Iar această relatare de care El s-a folosit, nu este o naraţiune cu elemente reale.

Să stăm şi să ne gândim puţin, oare Domnul Adevărului se foloseşte de concepţii greşite predicându-le? Cum putea fi construită o învăţătură corectă, dar pe un fundament fals? Era nevoie ca Isus un martor pentru adevăr, să se folosească de o minciună pentru a da avertismente? Oare ce credeau oamenii care au auzit expunerea lui Isus, având în vedere că El nu a dat altă explicaţie la ea, care să-i dea alt sens? Oare nu ar fi fost ei îndemnaţi să creadă în viaţa după moarte? Să fim cinstiţi în interpretarea Bibliei. Auditoriu care l-a auzit pe Isus spunând această istorioară, ce era el îndemnat să creadă: în viaţa după moarte sau în anihilarea persoanei prin moarte? Cu atât mai mult cu cât deja ei credeau într-o astfel de doctrină. Aţi văzut vreodată vreun adventist sau martor al lui Iehova, sau student în Biblie, care să se fi folosit de relatări ale vieţii după moarte, ale chinului ca ilustrări pentru a sublinia alte învăţături? Nu, de ce? Pentru că nu cred în ele, doar cine crede în ele le foloseşte. Isus a crezut în viaţa după moarte de aceea a folosit această istorioară.

În ce priveşte celelalte obiecţii, prin care se încearcă să se susţină că această relatare dacă o interpretăm literal contrazice alte părţi din Biblie, le voi analiza după ce voi prezenta şi explicaţia Martorilor lui Iehova la acest pasaj.

Martorii lui Iehova interpretează că această relatare este o parabolă cu nici o referire la persoane sau situaţii reale, ci doar una cu elemente imaginare, ei aduc următoarele argumente:

1. În unele traduceri ale Bibliei această istorioară are titlul „Pilda bogatului nemilostiv” (Biblia Cornilescu), iar versiunea Jerusalem Bible se recunoaşte la nota marginală că este vorba de o „parabolă sub forma unei relatări fără nici o referire la vreo persoană reală.”.

2. Aceasta este o parabolă. Este cea de-a cincia dintr-o serie de parabole (oaia pierdută, drahma pierdută, fiul risipitor şi ispravnicul necredincios (Luca cap.15,16). Domnul Isus vorbeşte de multe ori în pilde (Matei 13:34,35) şi chiar în contextul acestei parabole (Luca 14-16).

3. Dacă înţelesul ei ar fi literal atunci sar contrazice cu alte părţi ale Bibliei.

4. Această relatare ar fi absurdă, dacă ar fi reală.

Ei interpretează această relatare după cum urmează (prezint pe scurt interpretarea lor):

Bogatul îi reprezintă pe farisei, cerşitorul Lazăr pe oamenii de rând, evreii, care erau dispreţuiţi de farisei, dar care au manifestat căinţă şi au devenit discipolii lui Isus. Iar moartea personajelor este simbolică, ea reprezentând o schimbare a împrejurărilor, astfel Lazăr ajunge într-o poziţie de favoare simbolizată prin sânul lui Avraam, iar bogatul chinuit de mesajele judecătoreşti pe care le anunţau cei pe care îi dispreţuiseră mai înainte (Fapte 5:33; 7:54). (Vezi cartea „Să aducem argumente din Scripturi” p. 146; şi cartea „Cel mai mare om care a trăit vreodată” cap. 88).

Să luăm pe rând aceste argumente şi interpretări şi să le analizăm serios,

Eu cred că problema nu este dacă această naraţiune sau istorioară, din Luca 16 este sau nu o parabolă, căci o parabolă este conform cu un dicţionar Biblic: „pildă, punerea unui lucru lângă altul, juxtapunere, metaforic, o comparare a unui lucru cu altul, o asemănare, similitudine, un exemplu prin care este ilustrată o doctrină, un percept…o zicătoare concisă, plină de conţinut şi instructivă, implicând o asemănare sau comparaţie şi având forţă povăţuitoare; un aforism, maximă, dicton…proverb.”  Deci o parabolă este compararea unui lucru cu altul, sau este un exemplu cu caracter didactic.

Prin urmare, problema nu este dacă această relatare, este sau nu o parabolă, adică o istorioară de care Isus se foloseşte ca să înveţe anumite adevăruri; ci, problema e, dacă elementele acestei parabole sunt din viaţa reală, dacă prezintă o realitate sau o închipuire, dacă El prezintă aici, o istorie din viaţa unor oameni reali, sau prezintă aici lucruri imaginare, ireale, ne-existând în realitate?

Adică indiferent dacă este sau nu o parabolă, s-a folosit Isus de elemente adevărate sau închipuite şi ireale în această relatare? Aceasta e întrebarea cheie. Deci Isus descriind locul mângâierii pentru Lazăr, şi locul chinului pentru bogat după moarte, face El referire la lucruri reale, sau ireale? Aceasta este problema!

Martorii lui Iehova spun că relatarea nu are  „nici o referire la vreo persoană reală” ca să citez o publicaţie de-a lor, ei aduc ca argumente, fie faptul că mesajul acestei relatări se contrazice cu alte pasaje din Scripturi dacă ar fi real, fie absurditatea unei interpretări literale.

La prima obiecţie, recunoaştem că oameni care şi-au exprimat părerea lor umană în V.T. (Iov 14:10-12; Psalmul 6:5; 115:17; Ecleziast 9:5,10; Isaia 38:9-19), se contrazice cu mesajul din Luca 16 prezentat de Isus, dar am explicat asta la început, şi anume că Iov, David, Solomon, Ezechia, etc. nu au avut o revelaţie clară, asupra ceea ce se întâmplă la moartea omului, ei au scris fiind inspiraţi, însă Spiritul i-a îndemnat ca ei să consemneze şi să-şi exprime astfel punctul lor de vedere omenesc despre moarte (comp. cu Ecleziast 1.13). Chiar de pildă, Solomon îşi exprima ne-cunoştinţa la acest capitol scriind următoarele: Cine ştie dacă suflarea fiilor oamenilor se duce în sus şi dacă suflarea animalului se duce jos în pământ? Aşa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se veselească de lucrările lui: aceasta este partea lui. Căci cine-l va face să se bucure de ce va fi după el?”

Un om care a primit revelaţie de sus, nu mai pune întrebarea: „Cine ştie dacă”…ci El ar fi spus: „Aşa vorbeşte Dumnezeu”, sau „Am văzut prin Spiritul Sfânt următoarele”, sau „Cuvântul lui Dumnezeu m-a înştiinţat” ,etc.

Concluziile lui se bazau pe ceea ce a văzut el din viaţa fizică, însă el nu cunoştea sigur, ce se întâmplă cu spiritul omului sau al animalului, nici dacă va fi o înviere ca omul să se poată bucura „de ce va fi după el?”

În concluzie, aceşti scriitori nu au vorbit autoritativ de genul: „Aşa vorbeşte Iehova…aceasta este starea morţilor” Şi prieteni lui Iov au vorbit părerea lor despre Iov (Iov cap. 4-37), şi nu a fost tocmai părerea corectă despre situaţia lui Iov (Iov 42:7), şi totuşi şi aceste păreri sunt consemnate în Cuvântul inspirat a lui Dumnezeu, şi ele ne pot învăţa ceva spre dreptate (2Timotei 3.16,17), dar nu le considerăm revelaţie în ce priveşte motivele pentru care Iov a suferit, însuşi Dumnezeu a spus ulterior: că aceştia nu au vorbit drept despre Dumnezeu prezentându-l ca pe un Dumnezeu crud şi dur care pedepseşte imediat pe păcătos.

Tot la fel, cuvintele spuse de şarpe Evei, cât şi cuvintele soţiei lui Iov, nu sunt inspirate de Dumnezeu, dar autorii au fost inspiraţi să le scrie.

Însă în ce priveşte revelaţia despre starea morţilor, îl avem pe Domnul Isus, care nu a vorbit nimic de la El, ci totul de la Dumnezeu (Ioan 12:49), deci El a comunicat în totul nu păreri umane; ci, divine.

Revenind însă la naraţiunea din Luca 16, a doua obiecţie a adeventiştiilor şi a martorilor, este că o interpretare literală este absurdă, ei spun: să presupunem că parabola cu bogatul şi Lazăr este o istorisire literală. Poartă într-adevăr oamenii conversaţii între rai si iad? Pot cei din rai să-i vadă arzând pe cei din iad ? Le pot auzi ei strigătele de durere? Cât de mare trebuie să fie sânul lui Avraam ca să poată încăpea în el toţi cei care merg în rai? Să luăm această parabolă în mod literal, înseamnă să crem probleme uriaşe. Cerul ar fi un loc îngrozitor dacă ar trebui să fim martori tot timpul la suferinţa prietenilor noştri. De asemenea, să ne întrebăm raţional: Oare o picătură de apă nu s-ar evapora la acea căldură? Pot duhurile să fie răcorite cu apă? Este infernul atât de aproape de cer încât să poată avea loc o conversaţie? Var plăcea să staţi în rai, unde să auziţi strigătele celor chinuiţi care cer uşurare iar voi să vă bucuraţi sau să staţi pasivi?

De ce obiecţiile aduse de aceştia nu sunt reale?

În primul rând, aici nu e vorba de raiul ceresc etern, şi nici de un loc de pedeapsă etern ca şi: „lacul de foc” şi „gheena”. Nu, ci aici, se descrie o stare intermediară, de după moarte până la înviere şi judecată, aici se vorbeşte de locuinţa morţilor (ebr. Sheol; gr. Hades), care conform Bibliei toţi morţii vor ieşi din ea, şi chiar ea în final va fi aruncată în lacul de foc (Apocalipsa 20:14). Prin urmare, hadesul este temporar, şi tot la fel starea bogatului şi a lui Lazăr, căci la judecata de după mileniu, Hadesul va fi golit de morţi prin înviere, şi chiar el distrus (Apocalipsa 20:11-14).

În consecinţă afirmaţiile:

(1) Biblia învaţă clar că oamenii nu sunt răsplătiţi imediat ce mor. Astfel deci, Lazăr nu s-a dus în răsplata lui când a murit. Nici bogatul nu s-a dus la pedeapsa lui când a murit.

FALS, Luca 16 arată că o anumită pedeapsă şi răsplată are loc şi imediat după moarte, însă bineînţeles că în parabolă nu e vorba de răsplata veşnică; ci, de starea de după moarte până la judecată, o stare temporară.

(2) Cerul şi un iad care arde nu sunt în apropiere, deci conversaţia între cele două locuri nu este posibilă.

FALS, în relatare nu e vorba de cer şi iad, ci de două locuri din Hades împărţite printr-o prăpastie.

(3) Pedeapsa celor nelegiuiţi are loc după cei o mie de ani, deci acum nu ard nicăieri flăcările iadului.

FALS, faptul că după mia de ani va avea loc o judecată şi o pedepsire, nu elimină ne-aparat ca să nu existe o judecată şi pedepsire preliminară, căci Isus învaţă clar că şi după moarte are loc o pedeapsă pentru cei răi. După cum un criminal este arestat şi închis în închisoare înainte de judecarea cazului său, tot aşa şi cei răi sunt închişi în hades (iad) până la judecată.

(4) Această parabolă reprezintă corpul, nu sufletul ca suferind în flăcări. Dar corpurile celor morţi în mod evident nu ard acum.

FALS, Parabola nu vorbeşte de corpuri sau trupuri, ci de persoane.

(5) Lazăr nu putea în realitate să parcurgă vasta distanţă ca să aducă uşurare bogatului care era chinuit. (6) Avraam era mort; gândurile lui pieriseră. Deci el nu putea să vorbească, să gândească, sau să acţioneze.

FALS, Avraam potrivit lui Dumnezeu este viu, iar cererea bogatului chiar dacă este iraţională o face datorită chinului mare în care se afla.

Dacă studiem V.T. observăm că toţi oamenii fie răi sau buni merg în Sheol – locuinţa morţilor, în acelaşi loc, însă conform învăţăturii lui Isus, cei răi merg într-o zonă a Sheolului unde sunt chinuiţi, iar cei buni merg în sânul sau sânurile lui Avraam.

Învăţătura lui Isus, pe care El o predă şi prin care îi învaţă pe oameni este asemănătoare cu învăţătura evreilor din timpul Său, care a apărut înainte de venirea Lui în Israel. Isus predă la nişte oameni care avea convingeri conturate despre starea morţilor. Dacă convingerile lor erau greşite atunci Isus i-ar fi demascat ca şi în alte ocazii (vezi Marcu 7:1-23), însă Isus predă nu ceva în opoziţie cu doctrina lor, ci ceva în armonie cu doctrina lor.

Conform cu 4 Macabei concepţia lor era:

„Dar ei ştiau că aceia care mor pentru Dumnezeu trăiesc întru Dumnezeu ca şi Avraam şi Isac şi Iacob şi toţi patriarhi.”  4Macabei 16:25 [sublinierea îmi aparţine].

„Iar copiii lui Avraam, împreună cu biruitoarea lor mamă se află acuma (după ce mama şi cei şapte fii ai ei au murit pedepsiţi de Antiochos) adunaţi cu ceata strămoşilor ei care au primit sufletele curate şi nemuritoare de la Dumnezeu.”

 „…După ce vom muri în acest chip, ne vor întâmpina Avraam şi Isac şi Iacob şi toţi părinţii ne vor lăuda.” 4Macabei 13:17 [sublinierile îmi aparţin].

E clar, după moarte, evreii credeau că mergeau în „ceata strămoşilor” unde îi va „întâmpina Avraam şi Isac şi Iacob şi toţi părinţii”.

Ce credeau iudeii din timpul Mântuitorului despre omul în moarte? Josephus Flavius, istoricul iudeu care i-a cunoscut pe apostoli, scria în Discursul lui Josephus către greci, cu privire la Hades  („Opere”, pag. 1902, ediţia lui John Whiston):

„Cât despre Hades, în care sunt reţinute sufletele drepţilor şi ale nedrepţilor, este necesar să vorbim acum despre el. Hadesul este un loc în lume… o regiune sub pământeană, în care lumina din această lume nu luminează… astfel că, în această regiune, nu poate fi lumină, ci trebuie să fie în ea întuneric veşnic! Această regiune este destinată ca loc de păstrare pentru suflete, în care îngerii sunt puşi ca paznici pentru ei şi le împart pedepse vremelnice potrivite cu comportamentul şi purtarea fiecăruia.

În această regiune este un loc anumit, deoparte, ca un lac de foc nestins, în care până acum nimeni n-a fost aruncat şi care este pregătit pentru o zi mai dinainte hotărâtă de Dumnezeu, în care o sentinţă dreaptă va fi pronunţată asupra tuturor oamenilor. Când cei nedrepţi şi cei care au fost neascultători faţă de Dumnezeu şi au dat slavă idolilor, ca unui Dumnezeu, vor fi condamnaţi la pedeapsa veşnică, cel drept va primi o împărăţie ne-stricăcioasă, care niciodată nu va trece. Cei drepţi, într-adevăr, sunt ţinuţi în Hades acum, dar nu în acelaşi loc în care sunt ţinuţi cei  nelegiuiţi.

Căci există o singură coborâre în această regiune, o poartă la care noi credeam că stă un arhanghel cu o oştire prin care cei care trec sunt conduşi în jos de îngerii numiţi peste suflete. Dar nu toţi merg pe aceeaşi cale, ci cei drepţi sunt conduşi spre dreapta, în imnuri cântate de îngerii numiţi peste acel loc, spre o regiune a luminii, în care cei drepţi au locuit de la începutul lumii. Aici ei nu sunt confruntaţi cu nevoi, ci se bucură veşnic de priveliştea lucrurilor bune pe care le văd şi se veselesc în aşteptarea acelor noi bucurii care vor fi deosebite pentru fiecare din ei, preţuind acele locuri care le întrec pe cele care le avem aici.

Acolo nu există muncă grea, nici călduri arzătoare, nici frig pătrunzător şi nu sunt acolo nici un fel de plante cu spini, ci numai feţele părinţilor şi ale celor drepţi, pe care ei le văd totdeauna surâzându-le în timp ce aşteaptă acea odihnă şi viaţă veşnică din ceruri, care urmează acestei regiuni. Acest loc noi îl numim ’Sânul lui Avraam’.

Cât despre cei nelegiuiţi, ei sunt traşi cu forţa în partea stângă de către îngeri numiţi pentru pedepsire, ne-mai mergând de bunăvoie, ci ca prizonieri, duşi înăuntru prin violenţă; la care sunt trimişi îngeri numiţi peste ei ca să-i mustre şi să-i arunce tot mai jos. Acum, acei îngeri care sunt puşi peste aceste suflete le târăsc în vecinătatea iadului însuşi. Acei care sunt aproape de el aud continuu zgomotul lui şi stau întru totul chiar în aburul fierbinte;  iar când privesc mai îndeaproape acest spectacol, ca un teribil şi extrem de mare peisaj de foc, ei sunt cuprinşi de o aşteptare îngrozitoare a judecăţii viitoare şi prin aceasta sunt pedepsiţi. Dar mai mult, văzând locul părinţilor şi al celor drepţi, chiar prin aceasta ei sunt mai mult pedepsiţi. Un haos adânc şi mare este însă între ei, aşa fel ca un om drept care are milă de ei să nu poată ajunge la ei, şi nici unul nedrept, dacă ar fi destul de îndrăzneţ şi ar încerca acest lucru, să nu poată trece peste el.”

E uimitoare descrierea lui Josephus asupra hadesului (iadului) sau sheolului, el descrie cu lux de amânunte situaţia celor morţi şi face o distincţie clară între pedeapsa de după judecată, lacul de foc, şi cea temporară de după moarte.

                                                             



Astfel, Domnul Isus spunând această naraţiune, consemnată de Luca sub inspiraţie confirmă concepţia evreilor, El nu respinge tradiţia şi crezul lor. Dacă Isus a fost împotriva unei astfel de crez, sau tradiţie, de ce nu a condamnat-o? De ce a mai prezentat un astfel de caz? Lui Isus nu i-a fost teamă să devină ne-popular pentru condamnarea tradiţiilor omeneşti şi nu i-a fost frică nici de moarte. Dacă Isus susţinea contrariul, El ar fi demascat o astfel de doctrină, dar El face ceva diferit, El chiar se foloseşte de această doctrină ca să-i avertizeze pe farisei care erau iubitori de bani (Luca 16:13,14), cu alte cuvinte, mesajul transmis de Isus, era: şi voi veţi ajunge unde a ajuns bogatul.

Adventiştii recunosc că evreii aveau un astfel de crez, ei chiar scriu că:

„Din scrierile iudaice rezultă că contemporanii Domnului Isus, credeau în ideea stării conştiente de după moarte. Conceptul lor despre sheol s-a adâncit faţă de unii scriitori ai V.T., astfel expresia „sânul lui Avraam” apare în literatura extrabiblică, şi se afla atunci în tradiţia curentă a poporului iudeu. Josephus Flavius afirma că „sânul lui Avraam” este locul fericit unde merg sfinţii la moarte („Discurs asupra iadului”). În literatura iudaică apare precum că, sheolul era era compus din două camere (2Ezra 4:4; Înţelepciunea lui Solomon 3:1), una din camere fiind destinată drepţilor, iar cealaltă nelegiuiţilor (Midraş, asupra cărţii lui Rut 1:1). Acolo cei răi sunt blestemaţi, biciuiţi, chinuiţi (Talmud Erubin 19a). Locuitorii unei camere pot fi văzuţi şi pot vorbi cu locuitorii celeilalte camere (Mirdaş asupra Ecleziastului 7:14).

Când ajung în iad, drepţi sunt întâmpinaţi de grupul îngerilor slujitori (Talmud Kethuboth 104a; 4Ezdra 7:85-87, 91-95), sunt primiţi de Avraam, Isac şi Iacob (4Macabei 13:17), şi îşi primesc răsplata temporară în „sânul lui Avraam” (Talmud Kiddushin 72b).”

 

Având în vedere că Isus nu a condamnat un astfel de crez, ba chiar El personal la prezentat descriind acest caz al lui Lazăr şi al bogatului, cazuri reale de viaţă după moarte, nu putem trage decât concluzia, că Isus a susţinut, a promovat şi crezut în viaţa după moarte.

Iar în ce priveşte, obiecţia: Cât de mare trebuie să fie sânul lui Avraam ca să poată încăpea în el toţi cei care merg în rai? Să nu uităm că această istorie a lui Lazăr şi bogatul dată ca exemplu (parabolă) era dată în cadrul unei naţiuni care avea deja o concepţie despre expresia „sânul lui Avraam”. Evreii care au auzit parabola au înţeles imediat că Isus vorbea aici de un compartiment din sheol, deoarece evreii credeau că „sânul lui Avraam” este denumirea locului fericit unde merg sfinţii la moarte, adică în camera destinată drepţilor.

„Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu…Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi in subţire… v.19-31 continuă cu restul parabolei, citiţi-o cu atenţie, şi aflaţi adevărul central şi versetul cheie al ilustrării, apoi confruntaţi concluziile dvs. cu ale mele.

Ce adevăr central se subliniază prin această pildă?

Adevărul central subliniat de această parabolă este că pe Dumnezeu nu-l putem păcăli, şi că dreptatea noastră care este doar o poleială, ceva de suprafaţă nu este acceptată de Dumnezeu. Ba mai mult, dacă în viaţa aceasta trăim bine, am primit lucrurile bune (glorie, acceptare din partea societăţii, bogăţie materială, suntem socotiţi de oameni: drepţi, evlavioşi, religioşi), şi nu suntem miloşi, vom primi reversul medaliei în faţa lui Dumnezeu. Iar cei ce sunt persecutaţi, marginalizaţi de oameni, nebăgaţi în seamă ca Lazăr, săraci material, vor primii bogăţie, slavă, cinste şi binecuvântare, în viitor de la Dumnezeu. Astfel textul cheie al pildei este v.25  „Fiule” i-a răspuns Avraam „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.” Această învăţătură este predominantă în lecţiile date de Isus, de pildă, în predica de pe munte, El spune ceva asemănător: „Ferice de voi, care Sunteţi flămânzi acum, pentru că voi veţi fi săturaţi! Ferice de voi care plângeţi acum, pentru că voi veţi râde! Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî, şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea, şi săltaţi de veselie; pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii. Dar, vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea! Vai de voi, care Sunteţi sătui acum! Pentru că voi veţi flămânzi! Vai de voi, care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi tângui! Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi!” (Luca 6:20-26). 

Întrebare pentru cei ce susţin anihilarea sufletului: Când va fi „vai” de bogaţi, când vor flămânzi, plânge, tângui ei? Dacă nu există viaţă după moarte, sau dacă la judecata finală, vor muri instantaneu ca pedeapsă? (vezi şi Romani 2:6-9).

Ce lecţii a încercat El să ne înveţe prin această ilustrare?

Lecţiile pe care a vrut să ni le de-a Isus prin ilustrarea aceasta sunt:

1. Bogăţiile câştigate prin lăcomie, necinste si asuprirea celor săraci nu sunt deloc un semn al favorii lui Dumnezeu, tot la fel nici acceptarea din partea societăţii sau trăirea în strălucire.

2. Sărăcia, dispreţul şi bolilie nu reprezintă neapărat o lipsă a favorii divine.

3. Când se încheie viaţa actuală  nu mai există o a doua şansă de îndreptare sau pocăinţă, nici nu există posibilitatea de a scăpa sau îndulci pedeapsa divină, sau de a trece din tabăra nedrepţilor în cealaltă. Decizia luată în timpul vieţii determină destinul nostru veşnic.

4. Dumnezeu cunoaşte inimile; şi ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

5. Judecata este fără milă pentru cei ce n-au arătat milă, dar mila biruie judecata, adică cei miloşi vor găsi compasiune la Dumnezeu şi vor fi mângâiaţi (Proverbe 21:13; Matei 6:15; Iacov 2:13).

6. Isus mai scoate în evidenţă că cine respinge învăţăturile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, şi nu ascultă de El (de Moise şi de profeţi) atunci nici ei o minune supranaturală nu va schimba pe acel om, precum învierea cuiva din morţi.

În concluzie, Isus doreşte să ne înveţe prin intermediul acestei parabole, realitatea despre dreptatea lui Dumnezeu, care uneori este vizibilă doar după momentul morţii. El doreşte să ne înveţe că omul după ce şi-a încheiat viaţa, va primii la judecată, în funcţie de cum şi-a trăit viaţa răsplata cuvenită. Astfel pentru cei răi (mândri, aroganţi, iubitori de sine, de plăceri), răsplata este reversul medaliei, adică „mânie şi indignare…necaz şi strâmtorare” (Romani 2:9,10) sau aceştia vor flămânzi, plânge, tângui (Luca 6:25,26). Iar cei ce au avut parte de necazuri, persecuţii, batjocoriri pe nedrept pentru numele lui Isus vor primi reversul medaliei, adică: viaţă veşnică, cinste, ne-putrezire, pace (Romani 2:6-10).

Observăm unele contraste în această parabolă:

Bogatul era zgârcit, nemilos, mândru, avea haine scumpe şi îi plăcea să trăiască în strălucire, se încredea în posesiunile şi bunăstarea lui şi nu ajuta pe nimeni ne-dându-i nici fărâmături lui Lazăr.

În schimb Lazăr era aruncat la uşa lui, era sărac, bolnav, nu avea în ce sau în cine să se încreadă, decât în Dumnezeu, căci însuşi numele lui însemna: „Dumnezeu a ajutat”. În vreme ce bogatul care nu avea milă în timpul vieţii faţă de Lazăr, ne-dându-i nici firimiturile, nici Avraam simbolizându-l pe Dumnezeu nu a avut milă de el, ne-dându-i nici un strop de apă să-şi răcorească limba. După cum înainte era o prăpastie a situaţiei materiale între Lazăr şi Bogat, tot aşa după moarte la judecata lui Dumnezeu va fi o distincţie clară între cei miloşi şi cei nemiloşi (comp cu Maleahi 3:18).  Observăm că bogatul era nemilostiv şi din faptul că nici măcar firimiturile nu i le dădea, pe care Lazăr dorea cu atâta ardoare să le primească, până şi câinii îl mângâiau prin lingerea rănilor lui, însă bogatul nu-i oferea nici o mângâiere. La moartea personajelor se schimbă situaţia, şi bogatul de data aceasta nu primeşte nici o mângâiere, nici un strop de apă, pe când Lazăr este mângâiat.

În concluzie, această pildă doreşte să transmită următoarele două principale învăţături:

Ï     DREPTATE ŞI PROSPERITATE OMENEASCĂ NU ÎNSEMNĂ AUTOMAT: DREPTATE ŞI PROSPERITATE DIVINĂ [„Dumnezeu vă cunoaşte inimile; ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”]

Ï     DUMNEZEU ESTE DREPT IAR DUPĂ MOARTE PRIMEŞTI CEEA CE MERIŢI [„în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.” Sau descris în termeni de principiu: „Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.” – Luca 6:38].

Acum după ce am observat învăţătura Domnului despre viaţa după moarte, pe care El o descrie în Luca 16, să luăm o altă referinţă controversată în acest sens:

Luca 23:42,43: „Şi zicea: Iesuse, aminteşte-Ţi de mine când ai să vii în Regatul Tău! Şi Iesus i-a zis: Adevărat îţi zic: Astăzi vei fi cu Mine în paradis.” (NTTF – 2008).

Martorii lui Iehova şi adventişti susţin că în acest pasaj, nu se susţine viaţa după moarte, din următoarele motive:

a)      Punctuaţia din acest text poate fi aranjată altfel, şi prin urmare textul poate avea alt sens.

b)      Isus nu putea fi în paradis, în cer cu răufăcătorul, căci Isus doar după patruzeci de zile de la învierea Lui s-a urcat la cer (Ioan 20:17; Fapte 1:3,9), El a fost în timpul celor trei zile în inima pământului (Matei 12:40); chiar şi sufletul Lui a fost în sheol sau în hades (Fapte 2:31).

c)      În plus, tâlharul răstignit alături de Isus, nu putea merge în paradisul din cer, deoarece el nu a experimentat naşterea din nou, adică botezul în apă şi Spirit (Ioan 3.3-5).

d)      Tâlharul îi spune la Isus ca în viitor să-şi aducă aminte de el, când va veni în Regatul Său, deci el nutrea speranţa învierii, nu a sufletului nemuritor.

De ce aceste argumente, nu anulează adevărul, că Isus a fost în aceiaşi zi cu tâlharul în paradis?

Argumentul potrivit căreia în manuscrisele din limba greacă nu există semne de punctuaţie, şi prin urmare textul ar trebui punctat după cum urmează: „Iar el i-a zis: Adevărat îţi spun astăzi: Vei fi cu mine în paradis”. (NW). Nu este un argument decisiv, deoarece e normal din punct de vedere gramatical ca după expresia: „Adevărat îţi spun astăzi” să urmeze două puncte (vezi traducerea NTTF – 2008), este interesant că chiar în Traducerea martorilor – NW, în Ioan 3:3,5,11; 13:38; 21:18 unde găsim fraze asemănătoare, ei introduc cele două puncte după expresia: „îţi spun”. Iar un alt text, foarte asemănător ca structură cu Luca 23.43, este în Marcu 14:30 unde se apune: „Atunci Isus i-a zis: „Adevărat îţi spun că astăzi, da în noaptea aceasta, înainte să cânte cocoşul de două ori, chiar tu mă vei renega de trei ori” (NW). În timp ce cei ce susţin anihilarea sufletului, condamnă pe Cornilescu că a introdus în plus, fără suport din greacă, cuvântul „că” („că astăzi” BC), dar şi NW introduce în Marcu 14:30 cuvântul „că” în plus.

Vedem tot aici în textul din Marcu 14:30, că cuvântul: „astăzi” nu se referă la ziua când îi spune, ci la faptul că Petru „astăzi” îl va renega pe Domnul Isus.

În plus, având în vedere şi contextul, căci răufăcătorul îi spune: „Iesuse, aminteşte-Ţi de mine când ai să vii în Regatul Tău!”, răspunsul Domnului este unul minunat, dar şi corectiv, El spune: „Adevărat îţi zic: Astăzi vei fi cu Mine în paradis.” Cu alte cuvinte Isus îi spunea ceva de genul, parafrazez: „nu în viitor vei gusta din Regatul meu, ci chiar de astăzi vei fi cu Mine în paradis”.

Dar ce putem spune de argumentele potrivit căreia: Isus doar după patruzeci de zile de la învierea Lui, s-a urcat la cer?

În primul rând, în această promisiune faţă de răufăcător, nu e vorba de paradisul ceresc, cel puţin în primă fază. Asta e clar, deoarece răufăcătorul nu era născut din nou (Ioan 3:3-6); şi nu era deschisă şi inaugurată calea spre cer, care a fost deschisă la moartea Lui şi inaugurată la înălţarea Lui la cer (Evrei 6:18-20; 10:19,20).

Astfel aici e vorba cu siguranţă, de paradisul din partea de sheol (locuinţa morţilor) pe care Biblie îl descrie ca un loc al mângâierii (Luca 16:25,26), în el au ajuns şi patriarhi şi credincioşii din V.T. dar ei nu au ajuns în patria cerească, în Noul Ierusalim (vezi Evrei 11:10,13-16, 39,40). Astfel pentru a ajunge în această parte de sheol sau hades, nu era necesar nici naşterea din nou, căci aici se ajunge pe baza dreptăţii vechiului legământ, iar faptul că tâlharul s-a pocăit, aceasta a făcut ca Isus să-i promită că astăzi El va fi cu tâlharul în paradis. Sheolul este în inima pământului, sufletul lui Isus a fost acolo cu tâlharul în timpul cât a fost în mormânt (Fapte 2:26,27).

Prin urmare, în timp ce tâlharul năzuia la o intrare în viitor în Regatul lui Cristos, Domnul l-a făcut să intre în ante-camera Regatului, în „sânul lui Avraam”, în locul unde este „mângâiat” (Luca 16:22,25), în „paradis” chiar în aceea zi ca suflet, iar cu siguranţă că în viitor, va avea parte de învierea celor drepţi pentru viaţă eternă.

Tocmai de aceea Biblia învaţă: „David nu s-a suit la cer” (Fapte 2:34) spune Petru intr-unul din discursurile sale. Şi David a afirmat: „Eu plec pe calea pe care merge toată lumea” (1 Regi 2:2). Din aceasta rezultă că drumul pentru toată omenirea, la moarte, nu duce la cer; ci, în sheol. Conform cu învăţătura lui Isus fie în locuinţa morţilor în chinuri, fie în „sânul lui Avraam”, de fapt Isus a spus clar: „nimeni nu s-a suit in cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul Omului, care este in Cer” (Ioan 3:13). Astfel până ce El nu a venit din cer, nimeni nu s-a suit în cer. Doar după învierea lui Isus, credincioşii morţi în Domnul, mergeau la Domnul în casa din ceruri după cum vom vedea analizând şi pasajele următoare, în care vom analiza ce au învăţat şi apostolii Domnului despre moarte:

În Fapte 20:25-28 NTTF -2008 se spune:

„Şi acum, iată! Ştiu că nicidecum nu veţi mai vedea faţa mea, voi toţi printre care am trecut predicând Regatul. Eu ştiu că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi grei, necruţând turma.”

Apostolul Pavel ştia că o să moară ca martir (vezi v. 22-38), el le spune bătrânilor din Efes acest lucru, dar el nu considera moartea lui o reducere la nimic, o inexistenţă, o anihilare; ci el considera moartea lui că este o plecare. În viziunea lui moartea era o plecare, o deplasare literală (comp. cu Fapte 28:10), din viaţa fizică, în domeniu spiritual, şi nu o inexistenţă (vezi şi Filipeni 1:20-25; 2Timotei 4:6; 2Petru 1:14,15).

În Romani 14:9 se afirmă: „Fiindcă Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să domnească, şi peste morţi şi peste vii.” Oare cum domneşte Isus „peste morţi” dacă ei nu mai există? Isus Cristos a experimentat şi starea de moarte, fiind ca suflet în locuinţa morţilor (Fapte 2.24-31), şi stare de existenţă ca om, tocmai ca să poată domni şi peste vii, şi peste morţi, având cheile morţii şi ale locuinţei morţilor (Apocalipsa 1:18).

În 2Corinteni 4:16-5:10 NTTF – 2008 se explică:

„De aceea, nu ne descurajăm; ci, dacă omul nostru din afară se strică, însă omul nostru dinăuntru este reînnoit zi de zi. Pentru că, uşurinţa de o clipă a necazului nostru lucrează pentru noi o greutate eternă tot mai mare de glorie; noi neprivind la cele văzute, ci la cele nevăzute; pentru că, cele văzute sunt vremelnice, dar cele nevăzute sunt eterne. Pentru că ştim că, dacă are să fie desfiinţată casa pământescă a cortului nostru, avem în ceruri o clădire de la Dumnezeu; o casă eternă, nefăcută de mâini. Pentru că în aceasta suspinăm, tânjind să fiim îmbrăcaţi cu locuinţa noastră cea din cer; dacă într-adevăr, fiind şi îmbrăcaţi, nu vom fi găsiţi goi[7]. Pentru că şi noi, cei fiind în cort, suspinăm împovăraţi; de care nu vrem să fim dezbrăcaţi, ci îmbrăcaţi peste el; pentru ca ce este muritor, să fie înghiţit de viaţă. Iar Cel făcându-ne chiar pentru aceasta, este Dumnezeu, Cel dându-ne arvuna Spiritului; fiind deci încurajaţi totdeauna, şi ştiind că fiind acasă în trup, suntem departe de Domnul; pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Dar suntem cu curaj şi ne pare bine mai degrabă să fim departe de casă, afară din trup, dar să fim acasă la Domnul. De aceea ne şi străduim să îi fim bineplăcuţi; ori fiind acasă, ori fiind departe de casă. Pentru că noi toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos; ca să primească fiecare pentru cele pe care le-a făptuit prin trup; fie bine, fie rău.”

Acest pasaj pare cam confuz, deoarece Pavel foloseşte aceiaşi termeni cu două sensuri, de pildă termenul „acasă”, îl foloseşte şi pentru existenţa în trup pe pământ, şi pentru existenţa cerească la Domnul, de asemenea, termenul „îmbrăcaţi” îl foloseşte şi pentru îmbrăcarea cu existenţa din ceruri de după moarte, şi pentru îmbrăcarea trupului, adică schimbarea trupului muritor într-unul nemuritor glorios la venirea Domnului prin răpire.

Observăm că Pavel vorbeşte în 4:16 de „omul nostru din afară” care „se strică” sau trece, şi de „omul nostru dinăuntru” care prin antiteză (contrast) nu se strică, nu trece, ci „este reînoit zi de zi.”

Apoi Pavel continuă antiteza, vorbind în capitolul 5 de trupul nostru fizic, comparându-l cu o casă (sau cort) care are să fie desfiinţată, însă chiar dacă trupul moare, adică: „are să fie desfiinţată casa pământească a cortului nostru” creştinul nu trebuie să dispere deoarece el are „în ceruri o clădire de la Zeu; o casă eternă, nefăcută de mâini.” Când însă va intra creştinul în clădirea eternă? După cei ce susţin anihilarea sufletului, aceasta va avea loc la înviere, în viitor, la venirea lui Isus, însă Pavel nu învaţă aşa, el nu spune: „dacă are să fie desfiinţată casa pământească a cortului nostru, vom avea (la viitor) în ceruri o clădire de la Zeu” ci el spune: „dacă are să fie desfiinţată casa pământească a cortului nostru, avem (la prezent) în ceruri o clădire de la Zeu”, cu alte cuvinte dacă murim, nu-i o problemă că avem o altă casă, şi vom intra în ea şi vom trăi etern.

Este adevărat că Pavel vorbeşte şi de speranţa răpirii celor vii, de speranţa, transformării trupurilor noastre muritoare în trupuri nemuritoare, căci el spune: „nu vrem să fim dezbrăcaţi (de trupul acesta), ci îmbrăcaţi peste el; pentru ca ce este muritor, să fie înghiţit de viaţă.” (îmbrăcaţi deci peste trupul muritor cu trupul cel nou glorificat care nu mai moare, cu alte cuvinte schimbaţi – vezi 1Corinteni 15:51-54), deci o speranţă mai minunată decât moartea.

În concluzie, Pavel vorbeşte aici de două speranţe, 1) cea pentru cei morţi în Cristos, căci în viziunea lui Pavel, la moarte, creştinii se dezbrăcă de trup, şi se îmbracă cu locuinţa din ceruri, şi ei atunci se află „acasă la Domnul”. 2) Însă Pavel vorbeşte şi de o speranţa pentru cei în viaţă care vor prinde răpirea şi nu vor muri, care vor experimenta îmbrăcarea trupului sau transformarea lui într-unul nemuritor. Astfel ei nu vor trăi etern doar ca suflet, doar ca om lăuntric (ca spirit), ci ca întreg, adică cu tot cu trup. Această speranţă este şi pentru cei morţi în Domnul, care la înviere se vor îmbrăca şi ei în corpuri nemuritoare, de aceea e nevoie de înviere.

Revenind la problema vieţii după moarte, Pavel exprimă clar în v. 8-10 şi reafirmă din nou, speranţa într-o viaţă după moarte când spune: „Dar suntem cu curaj şi ne pare bine mai degrabă să fim departe de casă, afară din trupdar să fim acasă la Domnul. De aceea ne şi străduim să îi fim bineplăcuţi; ori fiind acasă (în trup), ori fiind departe de casă (departe de trup). Pentru că noi toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos; ca să primească fiecare pentru cele pe care le-a făptuit prin trup; fie bine, fie rău.”

În aceste versete Pavel arată clar, că moartea nu aduce inexistenţă, anihilare; ci, omul continuă să existe „afară din trup” departe de casă, de cortul trupului fizic, însă acasă la Domnul, adică în locuinţa cerească. El arată că noi putem face binele şi când suntem în trup (în existenţa fizică – pământească), şi când suntem în afară de trup, în ceruri, căci în final toţi ne vom înfăţişa înaintea lui Cristos la judecată, şi vom fi judecaţi pentru cum am trăit în existenţa umană, în trup.

Este interesant că în 2Corinteni 5 ca şi în 1Corinteni 15 Pavel vorbeşte de o îmbrăcare peste trupul nemuritor, ori cei ce susţin anihilarea, spun: dacă nemurirea se îmbracă atunci ea nu este înnăscută. Însă ei uită că aici îmbrăcarea nu se referă la îmbrăcarea sufletului cu nemurirea; ci, trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire”.

Domnul Isus a răscumpărat şi trupul nu doar sufletul prin jertfa Sa, prin preţul de răscumpărare (Romani 8:23); astfel fie prin înviere, fie prin transformarea trupurilor muritoare în nemuritoare, pentru cei ce prind răpirea fiind în viaţă, Cristos ne va duce şi fizic, la nemurire, ne-putrezire şi glorie (1Corinteni 15:42-54).

În concluzie, este indubitabil din text că Pavel a crezut şi a promovat viaţa după moarte, sau cum o numeşte el: „afară din trup dar să fim acasă la Domnul.”.

În Filipeni 1:20-25 NTTF – 2008 se precizează:

„…cu toată îndrăzneala, ca totdeauna, Hristos va fi preamărit şi acum în trupul meu, fie prin viaţăfie prin moarte. Fiindcă pentru mine a vieţui este Hristos, şi a muri este un câştig. Dar, dacă a vieţui în carne, aceasta este pentru mine roadă pentru lucrare, atunci nu cunosc ce voi alege. Sunt însă strâns de cele două: Având dorinţa de a fi liberat şi de a fi împreună cu Hristos, pentru că este cu mult mai bine; dar rămânerea în carne este mai necesară pentru voi. Şi încrezându-mă în aceasta, ştiu că voi rămâne şi voi continua cu voi toţi, pentru înaintarea şi bucuria voastră în credinţă.”

Cei ce susţin anihilarea sufletului, spun că Pavel îşi descrie speranţa şi năzuinţa prin cuvintele: „şi astfel în orice fel ar fi, să ajung la învierea dintre cei morţi”(Filipeni 3:11), şi că astfel finalitatea dorită de el, este învierea şi nu sufletul nemuritor. Ei mai explică că între clipa morţii şi cea a învierii, pentru cel decedat nu i se pare o durată lungă de timp, ci din punctul lui de vedere, cum a murit a şi înviat în cer, de aceea Pavel spune: „aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos” (BCR). Astfel ei explică, că de fapt Pavel tânjea după revenirea lui Isus, atunci când el urma să-l vadă faţă în faţă şi să fie împreună cu El pentru veşnicie. Da, moartea este un câştig! Pentru apostol, moartea însemna eliberarea de durerile unui trup istovit, eliberarea din închisoarea romană şi protecţie sigură împotriva ispitelor lui Satana. Pentru Pavel moartea era un somn în care nu avea să simtă trecerea timpului. Următorul eveniment după ce avea să închidă ochii în somnul morţii avea să fie „să se mute si să fie cu Hristos”. Deoarece nu există conştienţa trecerii timpului până la a doua venire a lui Isus, pentru Pavel moartea însemna închiderea ochilor în somn si apoi trezirea pentru a fi cu Domnul său.

De ce această interpretare nu concordă cu textul?

În primul rând, faptul că Pavel avea speranţa revenirii Domnului şi a învierii (Filipeni 3:11,20,21), aceasta nu anulează perspectiva existenţei după moarte. În timp ce în 2Corinteni 5 el vorbeşte după cum am văzut de ambele perspective, şi de îmbrăcarea cu locuinţa din cer după moarte, şi de îmbrăcarea trupului cu nemurirea a creştinilor ce vor prinde răpirea, în acest pasaj din Filipeni 1:20-25, el nu vorbeşte de ambele perspective minunate, cereşti, cea de după moarte şi de la răpire. El vorbeşte aici doar de perspectiva de după moarte, sau de rămânere în trup, în carne, în viaţa sa umană – fizică.

În acest pasaj dacă îl analizăm cu atenţie, el nu face o antiteză, dintre viaţa de acum, pământească, şi înviere la o viaţă cerească. Nu, el face o antiteză dintre moarte şirămânere în carne, ca om. Astfel interpretarea celor ce susţin anihilarea sufletului este eronată, în v.20 el spune:  „fie prin viaţă, fie prin moarte.” El nu vorbeşte deviaţă sau înviere, ci de viaţă sau moarte. Ce însemna pentru Pavel moartea? Însemna oare inexistenţă, sau altceva? Să lăsăm pe el să ne descrie ce ar fi însemnat dacă el ar fi murit şi nu iar mai fi slujit pe creştinii filipeni:

„Fiindcă pentru mine a vieţui este Hristos, şi a muri este un câştig. Dar, dacă a vieţui în carne, aceasta este pentru mine roadă pentru lucrare, atunci nu cunosc ce voi alege. Sunt însă strâns de cele două: Având dorinţa de a fi liberat şi de a fi împreună cu Hristos, pentru că este cu mult mai bine; darrămânerea în carne este mai necesară pentru voi.”

Ce însemna pentru Pavel continuarea vieţii ca om: Ce însemna pentru Pavel moartea:
a vieţui este Hristos  un câştig
a vieţui în carne  
rămânerea în carne a fi liberat şi de a fi împreună cu Hristos
voi rămâne şi voi continua cu voi toţi

El spune că era „strâns” între două variante, între două opţiuni: 1) moartea şi mutarea pentru a fi împreună cu Cristos, sau 2) viaţa şi a rămâne în carne pentru Cristos, pentru continuarea lucrarea Lui şi pentru colaboratorii creştini.

Pentru Pavel moartea nu era inexistenţă, ci „aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine” (BC). Cred că comentariile sunt de prisos, apostolul neamurilor, învaţă clar că moartea nu este inexistenţă, ci o mutare în prezenţa lui Cristos. Aceeaşi învăţătură o prezintă cu consecvenţă şi înaintea morţii sale de martir din anul cca. 64-67 e.n. când îi scrie lui Timotei ultima sa scrisoare, înainte de martiriu lui, după cum urmează:

În 2Timotei 4:6-8 NTTF – 2008 se spune: „Pentru că eu sunt deja turnat ca sacrificiu de băutură, şi timpul plecării s-a apropiat. M-am luptat lupta cea bună, am sfârşit alergarea, am respectat credinţa. De acum îmi este păstrată cununa dreptăţii, pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; însă nu numai mie, ci şi tuturor celor iubind arătarea Lui.”

Acesta este textul prin care Dumnezeu mi-a vorbit şi m-a convins că există viaţă după moarte, îmi aduc şi acum minte ziua, când am ajuns la acest text şi cum m-a străfulgerat lumina şi mesajul lui. După ce aproape 15 ani, am combătut existenţa vieţii după moarte, şi am scris chiar o revistă, un tract şi o broşură complexă, prin care am combătut chiar cu versete din Scriptură, acest conceput, Dumnezeu s-a îndurat de mine şi m-a luminat, şi m-a ajutat să văd interpretarea corectă a textelor biblice care tratează acest subiect. Nu m-a convins nici un om, nici o carte, nici o mărturie scrisă sau video; ci: Cuvântul viu al lui Dumnezeu. Mi-am dat seama ca primii creştini credeau că moartea pentru ei era o plecare într-o altă dimensiune, moartea nu era un capăt de drum, nici inexistenţă, nici măcar un somn al sufletului sau inactivitate, ci o mutare, pentru a fi cu Cristos.

Revenind la text, apostolul Pavel îşi scrie ultima epistolă, copilului său spiritual: Timotei, îi dă ultimele sfaturi, acum după ce s-a luptat lupta cea bună, după ce şi-a adus trupul ca jertfă în lucrarea Domnului, urmează ultima jertfă, jertfa de băutură, ce se turna la sfârşit, urma moartea pentru Domnul ca martir, şi credincios până la capăt.

Însă bucurie, pentru el moartea însemna plecare, el spune: „timpul plecării s-a apropiat”, de aceea pe feţele creştinilor morţi ca martiri, se vedea seninătate şi bucurie, căci ei nu-şi încetau existenţa; ci, martiriu lor era uşa spre cer, spre întâlnirea cu Mirele, spre paradis.

Însă unii ar putea obiecta: Dar nu spune Pavel: că cununa o va primi în ziua venirii Domnului, sau a arătării Lui?

Ba da, explicaţia este că noi trăim după moarte cu Domnul, dacă suntem credincioşi, însă cununa şi răsplata şi poziţia de regi, preoţi şi judecători, o primim la venirea Domnului, atunci când vom învia, şi vom domni cu Cristos o mie de ani (Apocalipsa 20:5). Noi ne bucurăm de prezenţa Domnului imediat după moarte, şi de frumuseţea cerului, şi de dragostea lui Dumnezeu, însă nu intrăm în rolul nostru de regi decât atunci când vom învia (comp. cu Apocalipsa 6:9-11). Doar atunci când va veni Isus, vom domni şi noi împreună cu El, doar atunci vom primi cununa şi răsplata, atunci când Isus va veni şi va judeca vii şi morţii (2Timotei 4:1).

Putem compara situaţia cu a unor prinţi, care vor domni, dar deocamdată aşteaptă timpul ca să fie întronaţi şi încoronaţi, bucurându-se de regatul tatălui lor, dar încă aceşti prinţi nu li s-a împărţit fiecăruia poziţia şi teritoriu, ei se bucură de favoarea regelui, au statutul de fii ai regelui, dar deocamdată nu sunt încoronaţi şi întronaţi (comp. cu Galateni 4:1,2).

Dar nu numai Pavel credea într-o viaţă cu Domnul după moarte; ci, chiar şi Petru vorbeşte de o astfel de viaţă prin cuvintele din 2Petru 1:13-15 NTTF – 2008:

„Dar consider drept, cât sunt în cortul acesta, să vă trezesc prin aducere aminte; ştiind că depunerea (n.s. „dezbrăcarea”) cortului meu este grabnică; după cum mi-a arătat şi Domnul nostru Iesus Hristos. Dar mă voi strădui ca şi după plecarea (n.s. „exodul; adică: ieşirea din trup”) mea să fie făcută oricând amintirea acestora.”

Deci şi pentru Petru, moartea lui de martir despre care i-a vorbit Domnul Isus (Ioan 21:18,19), era nu o intrare în inexistenţă; ci, o plecare, o mutare din starea de existenţă fizică, de existenţa în trup, în cort, iar moartea era după cuvintele lui: „dezbrăcarea de cortul meu” (BCR). O dezbrăcare de trup, ca omul dinăuntru, adică sufletul, să poată pleca la Domnul şi să continue să existe, astfel chiar dacă Petru îl depunea pe omul de afară, trupul fizic, el ca sine, ca eu, pleca şi continua să existe, nu doar ca spirit impersonal, ci el vorbeşte de „plecarea  mea” nu doar plecarea unei forţe impersonale de viaţă.

În Filipeni 2:10 şi în Apocalipsa 5:13, se arată că există făpturi inteligente care pot vorbi şi pot închina conştient, nu doar în cer sau pe pământ, sau pe mare; ci, chiar:„sub pământ”. Cine sunt acestea? Cu siguranţă aici nu se referă, nici la animale ce trăiesc sub pământ, nici la oamenii de la subsol, din metrouri, sau cei ce locuiesc la nivele subterane, pentru că ei sunt consideraţi oameni de pe pământ, căci chiar dacă locuiesc la subteran, ei trăiesc, muncesc sau se plimbă pe pământ, ei nu sunt făpturi sub-pământene. Astfel e mult mai logic să credem că aici Biblia face referire la cei din locuinţa morţilor, care vrând ne-vrând, îi dau glorie lui Dumnezeu şi lui Isus Cristos chiar în starea de spirite sau suflete acolo unde se află (vezi şi Psalmul 22:27-29).

Evrei 12.1 NW: „Astfel, pentru că suntem înconjuraţi de un nor aşa mare de martori, să dăm şi noi la o parte orice greutate şi păcatul care ne înfăşoară atât de uşor şi să alergăm cu perseverenţă cursa care ne este pusă înainte” Observăm aici cum Pavel, compară viaţa de credinţă cu o cursă, cu o alergare, în care trebuie să alergăm cu perseverenţă, avându-l ca model pe Isus (v.2-3), şi în care să dăm la o parte orice greutate sau balast care ne-ar îngreuia cursa, şi păcatul care ne înfăşoară aşa uşor, de ce să facem toate acestea? Pentru că avem un nor de martori, un grup de spectatori, care văd cursa noastră creştină, şi nu e vorba de îngeri; ci, de„un nor aşa mare de martori” descris în cap. 11 din Evrei, şi anume: Abel, Enoh, Noe, Avraam, Moise, etc.

Însă cum sunt aceştia martori, nişte spectatori reali, vii, care ne înconjoară, dacă ei nu mai există? Numai dacă ei există, şi au contact cu lumea fizică, pot fi nişte martori reali pentru noi, nişte martori care văd cursa noastră, şi noi fiind conştienţi de asta, că ei au biruit după cum spune Scriptura: „Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe.” (Evrei 11:33,34). Acum e timpul ca şi noi să biruim, să învingem lumea, căci îi avem pe ei ca modele, dar şi ca martorii reali şi vii, la cursa noastră. Oare poate cineva care nu mai trăieşte în nici o formă, să fie martor pe un stadion, sau la tribunal, ca să vadă şi să mărturisească viaţa noastră?

Însă, pentru a înţelege şi mai bine, ce este moartea omului, ce înseamnă ea? Trebuie să răspundem la întrebările: Cum a primit omul viaţă? Din ce este compus omul? Ce este suflarea de viaţă? Ce este sufletul?